Război şi pace

           Mamă...
           Ai dat naştere unei fetiţe cu multe bug-uri. Cu trecerea timpului, aceste erori devin tot mai vizibile, tot mai apăsătoare. Nu mă plâng pentru fizic, nu mă plâng pentru psihic. Ma plâng pentru ceva ce nu ştiu să fi avut prea des. Şi mă doare să vorbesc despre asta.
           Şi previn lacrimi cu... Îl folosesc zi de zi doar pentru a avea un motiv să nu mă arăt tristă în faţa lor. Pentru că nimeni nu vrea feţe pierdute, nimeni nu vrea sa asculte pe nimeni, nimeni nu vrea rău, decât bun. Căci poate dacă erau mai atenţi la poveştile din copilărie, la copiii care plecau de acasă şi luau cu ei, de exemplu, un măr, cel ce alegea mărul stricat avea mai târziu să se bucure mai mult decât cel ce alegea mărul bun.
           Dar azi nu mai suntem oamenii de odinioară. Nu mai vrem poveşti, nu mai credem în ele.
           De asta mă păstrez aşa. Zâmbesc. Doar pentru a putea schimba două vorbe cu tine, cu ea, cu voi.
Şi am grijă să vă ţin şi la distanţă (pentru că eu nu sunt unul dintre acele mere bune pe care oamenii le caută cu privirea).
           Aş vrea să fiu ca toţi ceilalţi. Să ştiu să plâng pentru ce pierd nu pentru ce nu am.

"Nu contează decât un singur lucru: să înveţi să pierzi." (Emil Cioran)

Eu n-am pierdut.
Nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată. Aşa sunt de mică.



imagine: DeviantART

În lumea mea

Nu ştiu cum e pentru alţii, cel puţin mamei îi place, însă pentru mine e deprimant să aud alarma la ore fragede.
Un 6:30 de luni până vineri... Seara primesc un şut în fund de la gânduri.
Gânduri că în următoarea zi o iau de la capăt.

În jurul prânzului ceva mai multă lejeritate. O dată la două-trei zile fiecare îşi face cumpărăturile pentru în casă. La unii se simte criza, la alţii nu.

Cea mai frumoasă parte a zilei este când toată nebunia asta cu alergatul după una alta se sfârşeşte. De câteva zile a dat şi căldura... şi-ajungi acasă pe 3 cărări. Obosit, transpirat, frecat la cap de vreun coleg, vânzător sau femeia aia iritată care te lasă fără bani când îţi plăteşti facturile... Ajung acasă, şi pentru o desprindere de toate astea, mă dezbrac şi stau aşa vreme de o oră. Timp în care mănânc, mă uit pe geam sau doar privesc în gol pe tavan. Nimic nu m-ar relaxa mai tare de-atât.

În lumea mea e bine. Şi pentru lumea mea am o oră, în fiecare zi.
Doar pentru mine.


imagine: DeviantART

Sferă cu unghi de 90 grade

Maria Dinulescu a "completat" această leapşă pentru revista Cosmopolitan. Eu am preluat-o şi este caldă pentru toţi cei care vor să o ducă mai departe.



Iubesc?
Sunetul ploii în apa râului, apusul, marea, sănătatea, pisicile, albastrul, fotografiile b&w... cred că aş iubi baletul...

Cresc?
Lent.

Păcătuiesc?
Zilnic. Păcatul curge prin noi.

Citesc?
Literatură erotică şi Filosofie.

Cred?
Din ce în ce mai rar.

Mimez?
Din necesitate.

Visez?
Alb-negru, mai clasic.

Cer?
Nu. Accept cât mi se oferă şi dacă mi se oferă. Nu-mi place să silesc.

Sper?
La sănătate.

Frumoasă?
Nu decid eu.

Bărbaţii?
Teren neutru, nedescifrat.

Sex vs. Dragoste?
Nu există dragoste, doar senzaţie de ataşare.

Detaliile?
Valoroase.

Istoria?
Adevărul se pierde. Se scrie doar ce se vrea a fi scris, nu ce trebuie.

Tentaţia?
Te împinge`n păcat căci ceea ce văd ochii ţi-a pătat de mult sufletul curat.

Durerea?
Necesară.




imagine: DeviantART

Cuţit cu lunetă

În gânduri de dimineaţă... şi nu mă vei găsi.
Caută-mă la apartamentul 2 sau 40, jos, printre victime, sau sus, printre învingători.
În versuri ale unor piese doar de noi ştiute, în cuvinte sau sub cuvinte, în lumea ta... şi nu mă vei găsi.
În orice rază de soare, nor de ploaie sau fir de vânt.
Noaptea în calde gânduri, în presupuneri absurde, în cărţi.
Caută-mă-n timp ce mâinile-ţi alunecă printre pagini, în gândul că vei da de Ea, nu de mine. Caută-mă pe mine şi o vei găsi pe Ea.
Draga de Ea.
În spatele unei pietre aşa cum visam adesea că mă pot strecura în orice situaţie de groază. Unde ştii că îmi place să-mi petrec timpul, deşi nu am foarte mult la dispoziţie... nu din viziunea mea; o viaţă n-ar ajunge să mă satur să privesc apusul.
Printre gânduri ce n-au legătură cu mine şi e posibil să mă găseşti.
Doar când crezi că n-ai nevoie de mine dar toate drumurile tale te-aduc aici. Numai atunci mă poţi găsi cu-adevărat.

Şi mă semnez în alt nume:
Ukume*.




*Ukume = sunetul ploii în apa râului
fotografia este realizată de mine la filmul "300"

Carnavalul întunericului

"Sfârşitul drumului" este doar o expresie de a tăia continuarea poveştii. Această expresie reprezintă continuarea unor străzi imaginare, crearea după bunul plac şi pura curiozitate. Precum spunea ea... sau el... sau oricine ar fi ei, toţi sau unul singur, "străzile din cer". Eu nu aduc în discuţie Raiul, doar cerul nostru fizic, albastru, cu sau fără nori, orice nuanţă de albastru, zi sau noapte; sau zi întunecată şi noapte plină de lumina lunii; sau zi neagră (grea) şi noapte albă. Sunt străzile noastre şi acolo, construite cu gândul, cuvântul sau fiinţa. Cu aţă, creion, pensulă ori doar lumină. Străzile noastre nu au indicatoare şi nu se vor termina niciodată. Tot ce-i al nostru este infinit. Nimic nu se termină cum nimic nu există. Vedem doar ceea ce vrem să vedem. Credem doar ceea ce vrem să credem.

Toţi avem întrebări.





imagine: DeviantART

despre Emil Cioran

Mi-am îndemnat ochii să coboare, dând astfel un plus simţului auditiv.
În mintea mea îl priveam cu ochi limpezi, dezbrăcându-l de cuvinte.
Cuvinte.
Cuvinte cu care mă îmbrăca de fiecare dată ca pe un copil orfan. Cuvinte cu care mă dezvelea, gândindu-se că un trup de femeie merită analizat centimetru cu centimetru.
Apoi... mă îmbraca la loc, crezând că sunt pudică. Eram. Dar în preajma lui nu foloseam acest cuvânt. Îmi plăcea să-l las să mă descopere, să mă privească, să-l privesc, să îi dau dreptate când îmi vorbeşte, să îmi mulţumească, clipind, că-l ascult de fiecare dată. Adoram să-l citesc.
Dar în ochii lui rămâneam doar "Ea", cititoarea lui.
În mintea mea îl priveam cu ochi fierbinţi, tremurând de plăcere. Nu i-am putut anticipa nicio mişcare, niciun cuvânt. Întotdeauna mi-a plăcut să-l descopăr. Cel mai rău îmi pare că nu i-am simţit parfumul. Ar fi fost, probabil, ceva clasic. Iartă-mă, dragule, n-am fost atentă!
Mă hrăneam constant cu parfumul cuvintelor lui.
Cuvinte.
Mă răsfaţă.
Mă ţine strâns de mână când ne plimbăm. Îmi place.
Mă sărută pe frunte, deloc apăsat (de parc-ar săruta petale).
Nu îmi pasă că e mai bătran. Nici lui (probabil).
Chiar de-ar fi în jurul nostru pagini mii şi mii, tot mi-l imaginez împrumutându-mi braţul. Numai el ştie să mă ţină strâns de mână. De data asta nu; cuvinte vor fi pe mine de la cot până la-ncheietură. Cartea lui măcar de-aş fi.
Mă sărută din nou. Zâmbesc.

Orbicular

N-ai cum să nu-l iubeşti.
Este prea mare să îl poţi cuprinde, cel puţin aşa îl văd eu (aşa îl vezi şi tu).
Prea mare pentru a se-nghesui într-o fotografie... dar superb de fiecare dată când o face.
Gălbejit în copilăria-i frageda, cu timpul, se mai colorează-n obraji, devine portocaliu, rotofei. Bărbat în toată firea, se înroşeşte în toată splendoarea lui. Atunci îl iubeşti cu şi mai multă pasiune şi, vrând nevrând, rămâi fără el. Ca timpul. Diferenţa este că nu-l poţi opri oricât de activ te-ai arăta. Asta-i cheia.
Dar are grijă să fie aici în fiecare zi. Şi-ţi spun, din nou, n-ai cum să nu-l iubeşti. Dacă ai o zi urâtă, nu mai vine nici el, nu-i place să te vadă tristă. Poate te motivează să-l aştepţi, să-i zâmbeşti sau să zâmbeşti lumii întregi.
Habar n-ai ce e sub ochii tăi, ce-a fost şi mâine poate fii din nou.
Apusul.



imagine: DeviantART

aş vrea...

La ce bun să stai în pat până la prânz? Aş vrea să nu dorm niciodată, aş vrea să privesc genele unui om când acesta abia aţipeşte după o zi dificilă la serviciu, aş vrea să pot spune "ştiu cum e" pentru că asta îl va face să se simtă înţeles... dar nu ştiu; şi ce pot să fac? Aş vrea să existe persoane care să se bucure pentru binele meu. Aş vrea să nu mi se mai spună "îmi pare rău", în fond, oricât de rău ţi-ar părea nu rezolvi nimic. Aş vrea să stau pe bloc în fiecare seară când soarele apune... dar am acoperiş, nu pot. Aş vrea un zâmbet pentru fiecare dimineaţă. Nu vreau să zbor. Aş vrea să simt mai des valurile cum îmi inundă sandalele şi nisipul ce-mi zâmbeşte din adidaşi. Aş vrea să-mi pot spune în fiecare dimineaţă "încă o zi frumoasă". Aş vrea să răsplătesc fiecare gest frumos, dar am arta de a le răsplăti pe cele urâte. Sunt Domnişoara Gafă. Nu aş vrea să remediez asta. Aş vrea să mă amuz în continuare de ceea ce fac. Nu am găsit încă pe nimeni să-mi înţeleaga nebunia. Aş vrea ca tot ce e mai important în viaţă să realizez singură, să mă pot bucura de munca mea. Aş vrea să fac poze... multe poze. Aş vrea o îmbrăţişare la sfârşitul fiecărei zile, să ştiu că a meritat să obosesc. Aş vrea să... sau mai bine nu.


imagine: DeviantART

Eticile

Etica aplicatǎ este cea mai bunǎ scuzǎ din zilele noastre.
Potrivit adolescenţilor scopul scuzǎ mijloacele, aşadar etica teleologicǎ se potriveşte ca o mǎnuşǎ :) ... Se întâmplă apoi ca mijloacele ce au fost scuzate în prealabil de scop să aducă unora mai mult rău decât bine. Atunci adolescentul gândeşte că "ar fi fost mult mai bine" dacă ar fi făcut invers. Aha, deci scopul nu scuză mijloacele. Okay, atunci suntem de acord că metodele, prin care ajungem acolo unde ne dorim, sunt cărămizile ce construiesc casa. Să înţeleg că finalul aduce convertirea la etica deontologică?
E fix aceeaşi chestie ca atunci când susţi cu tărie un lucru iar la final îţi dai seama cât de prost ai fost şi dacă recunoşti că ai greşit ai numai de câştigat, dacă nu recunoşti (sau nu public) e problema ta şi, da, chiar e o problemă. Nevoie de ajutor? Oricum nu o să accepţi, dar am întrebat din politeţe.


imagine: DeviantART

Memoriam

Azi l-am pierdut. Era el, blogul, cel care-mi suporta toate toanele.

Din cauza unor erori am pierdut arhiva pe mai mult de un an, mai exact din ianuarie 2008. Dar voi continua să scriu... Nu scăpaţi aşa uşor de mine :)

.