Ce ne uneşte pe toţi?

O întrebare la care Miţă mă provoacă.

La bine ne unim cu toţii, indiferent de valorile estetice, profesionale, logice, socio-culturale şi morale. Dar oare această apropiere este sinceră? Niciunde. Nicicum.

Ceea ce într-adevăr ne uneşte pe toţi este greul, valoare ce există pe întreg cuprinsul Terrei, nu doar în oraşul meu, al tău, al ei, în ţara noastră ori în ţara lor... Greul este o valoare ce există ca termen de comparaţie, ca ajutor în a face diferenţa şi în a aprecia binele. Dar oare nu greutăţile sunt acelea care ne leagă de oameni?

Ne batem cu pumnii-n piept că noi ne ridicăm singuri după o prăbuşire, de orice natură ar fi aceasta. Dar nu noi, ci oamenii cu care împărţim acest pământ sunt cei care ne întind o mână, care ne apucă faţa între palme şi ne poziţionează capul pe umărul lor, care ne spun "O să fie bine!", care ne întreabă "Vrei să te ajut?" sau ne roagă "Lasă-mă să te ajut!", care ne atenţionează "Ai grijă!" sau ne susţin "O să fiu aici pentru orice eventualitate!".

Ce ne uneşte pe toţi? Îmi pun din nou această întrebare. Natura noastră, nevoia şi mâna dumnezeiască ce ne este întinsă când credem că tocmai am atins fundul prăpastiei. Nu suntem făcuţi pentru a trăi izolaţi. Nu ne imaginăm o viaţă în singurătate. În ciuda răutăţilor suntem aici să trăim împreună şi acceptăm acest fapt acum sau mai târziu. Îl acceptăm, atât mai contează. Nu când sau cum.

Am observat că legăturile care rezistă în timp sunt legăturile care se formează în momente mai puţin plăcute ale vieţii. Restul camaraderiilor se lasă purtate de vânt precum nisipul, sunt doar ca o bere în toiul verii, o singură bere rece... bună dar al naibi de scurtă.

Greutăţile sunt cele care ne leagă nu doar trupurile ci şi sufletele.



imagine: DeviantART