Dă-le, Doamne!

              Sunt gânduri ce se scurg precum apa rece pe şira spinării. Sunt gânduri ce îngheaţă speranţe. Sunt gânduri ce se înfăşoară în jurul gâtului sub forma sârmei ghimpate. Gânduri ce coboară fiinţa în adâncul durerii. Şi asta-i nimic faţă de tot ce se întâmplă.
             Că pot să filosofez aici nu mă doare nici pe mine şi nici pe tine.
             Oamenii aud lucruri. Aud adevăruri. Văd adevăruri prăbuşind fiinţe sub ochii lor. Să te uiţi la oameni şi îţi vine ori să cazi în genunchi şi să plângi ori să fugi mâncând pământul. Şi fugi în orice direcţie. Şi orice drum ai apuca tot nu-i bun. Se spune că învăţăm ceva din toate astea. Dar cine a pus linia de sosire abia pe tărâmul celălalt?
             "Omul cât trăieşte învaţă!"
             Adevărat!
             Dar cât să înveţe săracul? Până nu-l mai ţin puterile? Până nu se mai poate bucura de roadele muncii sale?
             Mi-aş dori, nu pentru mine căci sunt tânără, pentru aceia dintre noi care toată viaţa au tras să fie bine, au muncit cu un rost şi ajung tot în punctul zero, un altfel de zero faţă de cel de la care au plecat, un zero precum un sens giratoriu - o intersecţie în care niciun drum nu-i cel bun, dar ei aleg să meargă pe unul, să meargă, să meargă... Pentru ei vreau să existe o linie de sosire pe lumea asta. Să-i văd bucurându-se căci, Doamne, adevăr a grăit cel ce a spus că "zâmbetul celui care suferă este mai dureros decât lacrimile celor ce plâng".
             Ei îşi adună puterea din cenuşă. Ne zâmbesc să ne clădească o lume altfel decăt a lor. Noi? Noi unde suntem când toate astea vor să ni le spună?




imagine: DeviantART