Partea plină a paharului

Îi povesteam acum aproximativ două ore Sfântului Simon un obicei de-al meu. De-i bun sau rău, rămâne de văzut(citit).
Pentru că pupincurismele au umplut paharul, e foarte probabil să nu auziţi complimente de la mine. Le veţi primi doar atunci când voi fi de părere că acel ceva este extraordinar.

Eu mă ocup de partea mai întunecată, de partea reproşurilor. Nu le spun cu răutate, din contră. Le spun în ideea de a vă gândi asupra faptului mai mult decât o faceţi de obicei, de a ajunge la o concluzie şi poate nu departe de a mea. Nu vreau să schimb oamenii, doar să-i ajut să-şi corecteze micile scăpări. Nu oblig, nu scot ochii. De cele mai multe ori susţin cu argumente opiniile pe care le am.

Cineva trebuie să scoată la lumină şi părţile mai puţin bune. Şi faptul că le avem nu-i o ruşine. Vorbeam astăzi cu Răzvan despre problema mea asupra i-urilor. Da, îmi recunosc greşelile. Atunci când greşesc vreau să fiu corectată, vreau să ştiu asupra căror aspecte trebuie să insist atunci când mă hotărăsc să mai tai o bulină neagră din lista caracteristicilor pe care le posed.

Pentru a evolua cred că este nevoie de câţiva paşi. Aceştia, din punctul meu de vedere, sunt:
1. conştientizarea aspectelor negative, a greşelilor pe care le facem în mod constant;
2. acceptarea lor;
3. deciderea unui timp propice pentru rezolvarea sau începerea rezolvării propriilor greşeli;
    deciderea unui timp propice pentru corectarea aspectelor negative.

Primul pas este şi cel mai greu. Aici intervin persoanele care ne ajută să conştientizăm propriile scăpări.
Nu trebuie să luăm toate criticile în seamă, să nu cădem totuşi în cealaltă extremă.
Luăm în seamă doar criticile care vin din partea unor persoane demne de atenţie sau câtuşi de puţin demne de atenţie. Unele păreri rămân la stadiul de răutăţi intenţionate. Păreri pe care le scoatem din discuţie.

Mi-a plăcut întotdeauna să spun că sunt aici să scot acidul din apa plată. Nu-mi plac diminutivele şi dulcegăriile. Mă uit puţin suspect şi când primesc complimente (ştiu, sunt dificilă) din cauză că am în permanenţă senzaţia că acestea (diminutivele, dulcegăriile şi într-o anumită măsură şi complimentele) sunt semne clare de pupincurism. Ştiu că uneori par/sunt prea drastică.
Atunci când nu sunt de acord cu anumite aspecte ce ţin de tine (oricare ai fi tu), am grijă să afli acest lucru. Nu le spun ca pe un reproş ci le zic elegant, de cele mai multe ori într-o manieră comico-ironică. Nu folosesc cuvinte vulgare şi am grijă să fiu înţeleasă pe deplin. Scot în faţă aspectele negative cu riscul ca interlocutorul să se supere pe mine.
Nu-mi cer scuze că nu vă pup în fund. Şi cred că este o decizie corectă.