Gânduri

Ţinută la pat de dureri menstruale, ţinută cu ochii deschişi deşi e trecut cu 42 peste miezul nopţii, ţinută-n întuneric... Îmi tot căutam de lucru şi mai citeam ceva prin blogosferă, "fiinţă" dragă pe care n-am avut timpul necesar de a o onora în ultima perioadă. Uneori mă las şi eu prinsă între ciocanul şi nicovala ceasului. N-am de ales. Am?

Şi citind un articol mai... altfel... Mi-am adus aminte cât îmi plăcea să mă joc cu focul. Deşi de fiecare dată am aprins doar un mic băţ de chibrit, flacăra m-a mâncat, m-am ars cu propriile mele capcane sentimentale. După un timp roata s-a întors şi am dezvoltat o imunitate demnă de invidiat în faţa sentimentalismelor. Am devenit fata cu inimă de kevlar, prin ochii bunului prieten Florin B..
Mi-a rămas în cap această descriere.

Mai am totuşi scăpările mele când mi se aprind călcâiele.
Partea bună este că totul se petrece în mine la o intensitate maximă. Partea rea este că durează cel mult câteva zile (nu mai mult de 4). Apoi sunt atrasă rapid de un copac, un câine sau o carte. Mă simt de parcă aş avea pe cineva pe umărul stâng, cineva care se apleacă regulat peste inima mea şi îmi şterge orice simţire. Sunt clipe în care mă simt goală instantaneu. Probabil atunci acel pititc şterge cele 4 camere ale organului ce-mi bubuie în spatele sânilor. Uneori l-aş plesni pe-acel pitic de pe umăr. Uneori nu vreau să-mi şteargă pasiunea şi ardoarea pe care o nutresc pentru ceva şi/sau cineva. Uneori vreau să simt durere în piept, să vreau să pun mâna şi să nu vrea sălbatica să se oprească din bubuit, să lovească-n cavitatea toracică vrând să se facă auzită. Dar pieptul meu nu-i sonerie. Nu.

Sunt incapabilă să adăpostesc ceva, oricât de mic, în organul cu 4 camere.
Sunt ca un ceas stricat.