Recunosc

Obişnuiam să oblig lumea să mă urmeze în nebunia mea, în setea mea de a trăi. Poate o mai fac şi acum, involuntar.
Obişnuiam să cotrobăi chiar şi în cele mai întunecate sertare după călcâiul lui Ahile. Îmi plăcea sentimentul de a lovi la sigur persoanele din jurul meu.
Obişnuiam să regret ceea ce am făcut. Acum îmi port cicatricile ca pe nişte medalii.
Obişnuiam să militez pentru libertate. Acum, poate pentru că am mai crescut, am lăsat egoismul în spate şi am văzut cât e de important să împarţi bucuriile cu cineva.
Obişnuiam să fac compromisuri şi să neg asta. Acum recunosc, fără compromisuri există doar superficialităţi pe termen scurt.
Obişnuiam să intru în relaţii doar pentru a avea ce scrie în agendă. Să-i fac pe alţii să ţină la mine a fost frumos. Să îi las când le era lumea mai dragă a fost şi mai frumos. Totul a fost spre binele lor. Şi ce nu a fost spre binele lor, a fost pentru amuzamentul meu. Din când în când, să mă simt bărbat a fost un paradox benefic.
Obişnuiam să mă gândesc la ce îmi lipseşte. Acum mă gândesc mai mult la ceea ce am.
Nimic.
Cel mult... mă am doar pe mine. Deşi mă mai pierd din când în când.

.