Deci... ne căsătorim?

Nu ştiu alţii cum sunt şi nici nu intenţionez să intru pe sub pielea lor şi să le schimb ideile. Nu. Acum vorbesc doar de ceea ce cred eu şi nu implic pe nimeni altcineva aici.

Când am afirmat că nu vreau să mă căsătoresc vreodată, întrebarea nu s-a lăsat aşteptată. "Păi de ce nu vrei?"

Pe vremuri fetele se căsătoreau pentru nume, pentru că cel ales de părinţi era, de cele mai multe ori, dintr-o familie cu valori mult mai mari.
Eu nu văd rostul actelor. În afară de nume eu nu văd altceva să se schimbe decât în rău. "Gata, ne-am legat definitiv, va fii a mea până ce moartea ne va despărţi."

... sau va fii a ta până ce-ţi vor sări nervii că nu mai poţi sta cu prietenii tăi la o bere aşa cum făceai destul de des înainte de căsătorie, şi pentru lucrul ăsta, sau oricare altul de la care te roagă să te abţi, în timp o vei vedea cu alţi ochi, în timp draga de ea va deveni doar "cea care găteşte", "cea care are grijă să-mi calce cămăşile când strig la ea că mie mi-e lene şi-mi cade mâna dacă mi le calc singur", "cea care are grijă ca facturile să fie plătite la timp, mie fiindu-mi mult prea lene să stau la cozi la ghişee", "cea care nu mă mai atrage după o anumită vârstă", "cea care sforăie şi din cauza căreia şeful mă ceartă că nu sunt destul de odihnit iar mai târziu mă trezesc că sunt şomer pentru că nu mai făceam faţă programului"... şi lista rămâne deschisă.

Nu vreau să mă împiedic de alte acte prin casă. Ne-ar fii la fel de bine şi fără ele. Crezi că acele acte sunt pe post de lipici care să ne lege în momentele grele?

Pentru mine sunt doar câteva coli mâzgălite cu tuş. Pot la fel de bine să-mi asum responsabilităţi şi fără ca acele coli să existe. Pot la fel de bine să te iubesc. Nu crezi?


imagine: DeviantART