Jocul de-a existenţa

Jocul a fost primul lucru pe care fiecare din noi l-am iubit. Acum, că am crescut, nu îndeajuns de mult dar am crescut, cuvântul joc face automat legătura în căpşorul nostru cu amintirea copilăriei.

Unii din noi se mai joacă şi acum. Nu-i rău, ţinând cont că succesul înseamnă să ştim să rămânem copii, să nu renunţăm la obiceiuri vechi atunci când apar altele noi ci să le primim pe cele noi alături de cele vechi.

Dar joaca, acum, a devenit mai mult decât era pe vremea copilăriei. Acum joaca nu se mai referă strict la fizic sau intelectual, ci trece dincolo de linia fină a spiritualităţii.

Unele glume pot fi percepute ca jocuri. Unele gesturi pot fi percepute ca jocuri. Cuvinte, priviri, schimb de idei, susţinerea punctului de vedere, cedarea, teatrul cotidian etc.
Pentru a trece linia de sosire când încă timpul nu-i trecut, e nevoie de ceva mai mult decât curaj.

Uneori obosesc să fac faţă jocurilor. Sunt cu mult peste puterile mele.

Ne-am petrecut copilăria jucându-ne. Mă întreb, era doar o pregătire pentru jocurile ce urma să le jucăm ca şi adulţi?



imagine: DeviantART