safe

Îndreptându-mă spre locul pe care-l simt ca fiind a doua mea casă, dădeam cu piciorul din baltă în baltă, răsucind umbrela într-o mână, ochii în cealaltă mână, aruncându-i în stânga şi-n dreapta. Traversând alături de un domn prezentabil trecut de 60 de ani, în dreptul axului drumului un nervos opreşte pe trecerea de pietoni, fix la mijloc. Bătrânul de lângă mine îmi spune "Tot ei se grăbesc, care au maşină."

Ştiind că unii au un ritm mai alert şi preferabil ar fi ca pietonul să nu se joace de-a mersul melcului pe trecere, am zis ceva de genul că toţi ne cam grăbim de la un timp, încercând să mă păstrez imparţială. Iar domnul de lângă mine, la finalul zebrei, face o altă afirmaţie către mine: "Toţi oamenii se grăbesc... spre moarte."

M-am gândit câteva clipe la asta apoi am scos telefonul să notez întocmai cum s-a exprimat el, să ştiu să vă povestesc corect. În timp ce tastam, mi s-a rupt umbrela.
Nu obişnuiesc să fac circ din întâmplările de zi cu zi, umbrela i se putea rupe oricui. Ba chiar am râs.

Deci am ajuns cu bine.
Mă încălzeşte enorm de mult ideea că stau alături de o persoană dragă. Nu am mai petrecut de mult o noapte acolo, măcar o noapte. Dar am stat noaptea trecută până când nu ne-am mai putut ţine pleoapele deschise. Nici nu ştiu, parcă să zic era în jur de ora 3 dimineaţa când ne-a luat somnul la film ("The Last Templar"). Când am făcut ochi ceasul era 8 şi eu singură în pat, dar am mai copt un somn de două ore până să mă trezesc de tot. Mă simt în siguranţă acolo.

Acasă la mine am ajuns puţin după ora 4. Am trebăluit câteva nimicuri prin casă până să intru pe blog şi să aştern istorioara ultimelor 30 de ore.