Povestea mea.

Ceea ce mă sperie nu este teama că voi eşua ci teama că acei tineri "sponsorizaţi" îmi vor lua locul cândva.
Gândurile mă încearcă necontenit. Într-o visare cu ochii deschişi, aş da în cap trişorului cu cel mai mare bolovan, să-l văd împrăştiindu-se pe asfalt. Sângele-i cred că s-ar bucura evadând din mizeria(trişorul) ce l-a purtat atâţia ani. Îmi păstrez totuşi aceste gânduri pentru mine şi pentru tăria pe care mi-o dau. Oare? Nu ştiu alţii cum sunt, însă răutăţile imaginabile mă alimentează. Fac rău în gând şi bine în fapt. Pot să zâmbesc dar nu vei ştii niciodată dacă şi sufletul meu o face.
Până acum, în mare ţi-am relatat şi exemplificat gândurile.
Faptele sunt dulci. Atât de dulci...

Grădiniţa m-a adăpostit doar un an. Îmi aduc aminte că iubeam să fac liniuţe şi bastonaşe. Nu uit laudele educatoarei pentru eleganţa cu care pictam fiecare linie, fie ea dreaptă sau curbă. Visam atât de tare să mă duc la şcoală încât al doilea an de grădiniţă nu a mai existat, sărind direct în clasa I. Aveam 6 ani şi o dorinţă de şcoală ce avea să mă călăuzească mulţi ani.

Îmi aduc aminte de colega de bancă, Topor Ioana Monica, fiica unui preot. Îmi aduc aminte de Adrian, blondul pe care noi îl porecleam "Pisoiul". Îmi aduc aminte de Cristi, coleg şi vecin de bloc. Îmi aduc aminte de Roşu Oana, fata cu care nu mă înţelegeam. Îmi aduc aminte de Viviana, cea mai bună prietenă. Ştiu şi acum unde locuia. De fiecare dată când am drum prin locurile acelea, mă uit către geamul ei.

Vorbesc cu "îmi aduc aminte" de parcă toate acestea nu ar fi durat până în clasa a VIII-a. Nu. Nu au durat!

Eram în clasa a doua când bunica în grija căreia eram, s-a stins din viaţă. Mi-a lăsat lumina cu care m-a înconjurat mereu până atunci. A lăsat acea lumină să prindă rădăcini în mine. Încă mă călăuzeşte. În clasa a doua, când toate acestea s-au întâmplat, m-am mutat la părinţi, în alt oraş. Am schimbat şcoala, am pierdut prietenii cu care am crescut dar am păstrat dorinţa învăţăturii ca pe o flacără pe care am întreţinut-o, fără ca ea să se stingă vreodată, fără ca paşii mei să cunoască întunericul.

Am terminat clasa a VIII-a fiind un elev model. Deşi nu au trecut mulţi ani de atunci, îmi aduc aminte că eram printre puţinele persoane ce mai purtau părul prins şi bentiţa albă.

Am crescut într-o familie în care disciplina era la ordinea zilei. Tresăream la gândul că întârzii când ajung acasă. Să spun toate astea nu-mi e uşor. Am fost bătută de tata până la vârsta de 16 ani. Cartea era singura ce mă ducea într-o altă lume. La 16 ani ai mei, am fost singura martoră a unui accident ce a făcut ca tata să se stingă din viaţă.

Atunci am văzut drumul ce se bifurca în faţa ochilor mei. Lacrimi nu mai aveam. Trebuia doar să aleg stânga sau dreapta. Am ales cartea în schimbul teraselor şi discotecilor (cluburi nu prea erau pe atunci). Nu eram un şoarece de bibliotecă dar nu voiam să îmi bat joc de toţi acei ani în care am învăţat. Am continuat la fel în ideea că timp să mă destrăbălez e destul, dar nu atunci şi nu acum.

La liceu am gustat o altfel de "şcoală". O comunitate în care fiecare se lovea, fără să dea impresia. Liceul m-a rostogolit prin multe întâmplări. Ca orice adolescent am trecut prin multe schimbări, am încercat ce şi cât am putut în limita bunului simţ. Am schimbat preferinţe muzicale, culori ale părului, grupuri de prieteni...

Şi uite-mă azi aici, boboacă din nou. Primul an de facultate, loc în care am sperat să ajung cu propriile forţe şi aşa a fost, domeniu în care am vrut să ajung de pe vremea când abia începusem clasa a XII-a. Am vrut şi am ajuns aici. Şi pentru că ceea ce fac aici fac de plăcere, orice muncă mi se pare înzecit mai uşoară.

Ceea ce mă sperie, şi acum revin la subiectul cu care am început acest articol, nu este teama că voi eşua ci teama că acei tineri "sponsorizaţi de mămica şi tăticu" sau aceia "cu pile" îmi vor lua locul. E o teamă că tot ce am făcut până acum, toate şcolile acestea în care mi-am tocit coatele... se vor duce pe apa sâmbetei. Da, voi rămâne cu ceva între tâmple. Dar la ce folos dacă îmi vor fura locul de muncă?


UPDATE
Nu este o poveste tristă ci una realistă.
Era o poveste tristă dacă n-aş fi avut un picior sau o mână, dacă mi-aş fi pierdut vederea, auzul sau capacitatea de a gândi. Atâta timp cât stau în picioare, sunt la fel ca şi voi, nimic nu mă deosebeşte, căci poveştile de viaţă nu au un miros aparte când ne lovim pe stradă unul de celălalt. Sunt tânără, mă descurc.
Nu am scris povestea mea pentru a cere compătimire ci pentru a arăta că se poate să fii om dincolo de orice lovitură emoţională. Şi nu, NU sunt optimistă; conştientă de ideea că "optimismul este furia de a susţine că totul este bine când îţi merge rău" (Voltaire).
Totul este să vrei să faci ceva. Fără voinţă eşti un nimeni de nicăieri.