Încrederea - mare păcat.

E plăcut să ai blog dar, ca toate lucrurile de pe acest pământ, are şi bune şi rele. Fie că te ştiu doi-trei, unşpe'-doişpe', şaptezeci-optzeci de persoane... te ştiu. Numărul contează mai puţin. Şi pentru faptul că sunt câţiva care te ştiu, e greu să nu cazi într-un borcan al întâmplărilor zilnice, e greu să te abţii a scrie că uneori mai ai şi zile proaste, zile de care niciun cititor n-ar vrea să ştie, de parcă tu n-ai fi om şi de parcă să fii bloger e ca şi cum ai călca pe roze.
Una dintre părţile mai puţin bune este că nu mereu poţi scrie despre o stare... sau alta. Despre un dezgust... sau altul. Şi foarte rar trebuie să dai nume. Ca suma tuturor gândurilor să fie un articol elegant, nu te poţi exprima altfel decât prin metafore. Nu poţi să fii o domnişoară dacă într-o zi împroşti cu noroi jumate din viaţa ta pe un blog, în văzul tuturor. Nu poţi. La prima dovadă de vulnerabilitate sar câinii pe tine. Şi toate astea te-mping uşor dar sigur către metafore.

Uite-mă, din nou, cu încrederea oferită cui nu trebuie. Mi-am mai luat o palmă conotativă. Mă întreb dacă greşeala încrederii se repetă continuu ca şi cum ar fi o rotiţă de la ceas. Încrederea mea se întoarce ca un bumerang pe care nu-l prind şi mă loveşte peste ochi cu nesimţire.
Aş vrea uneori să mă închid şi eu într-o lume imaginară. Mulţi fac asta. Din păcate pentru mine nu prea am în sânge arta visării cu ochii deschişi. Sunt o persoană practică ce ia totul ca atare.

Când eşti dezamăgit simultan şi de femei şi de bărbaţi, nu-ţi mai vine să aştepţi bumerangul să te lovească peste ochi, îţi vine să o faci chiar tu cu propriile palme. Şi ce bătaie aş merita pentru încrederea pe care o ofer. Şi ce şi câtă... E vai şi amar de noi.

Azi nu! Nu azi! Am zis!
Hai sictir.