Una musica brutal

              Exact ca-n dramele romantice filmele cu proşti, am intrat într-o horă din care n-am ieşit onorabil dar am ajuns în punctul în care cred că e benefic să mă împiedic din când în când. Nu de dragul de a-mi şterge genunchii de praf, conotativ vorbind, ci din plăcerea de a mai gusta şi altfel de întâmplări. Mai schimbăm registrul evenimentelor altfel riscăm să dăm nas în nas cu rutina.
              Ne-am întâlnit de câteva ori (amical) şi mi-a plăcut că e genul de pradă grea. Îmi zâmbea rar, mă complimenta rar, ne vedeam rar dar vorbeam des. L-am luat ca pe un proiect cu care să-mi umplu o parte din timpul liber. Pentru amuzament şi pentru a-mi demonstra că pot. Recunosc, a fost şi un fel de pariu cu o prietenă.
              M-am comportat cu el aşa cum mă comport cu oricine. O seriozitate prietenoasă. O răceală indulgentă. În sinea mea sunt un complex de contradicţii şi tocmai asta mă face să ies din mulţime. Nu mi-e ruşine că sunt mai critică decât multe persoane sau că am replici acide ocazional. Nu mi-e ruşine nici că-mi ascund latura soft. E alegerea mea. Nu trăieşte altcineva prin mine ca să-mi spună ce şi cum să fac. Trecând peste cum sunt... Proiectul era să îl îndrăgostesc pe El de mine. Poate că aş fi reuşit asta dacă după un timp nu ajungea să-mi fie drag. Am fost precum Shane West în "A walk to remember", am căzut în propria mea plasă.
              Am pierdut un joc ale cărui reguli le stabilisem chiar eu. Şi ca să fie amuzamentul unora mai mare, am dat şi mai tare cu capul de pragul uşii în momentul în care am căzut de comun acord să încetăm să ne mai vedem. Mi-a părut extrem de bună decizia asta. Ulterior mi-am dat seama că îi simt lipsa. Dar "niciodată înapoi" se aplică şi aici. Sunt prea orgolioasă pentru a mă întoarce. Nu contează cât de drag îmi e, cât de greu mă ia somnul seara sau pe câte sticle aleg să-mi sparg banii. De întors tot nu mă-ntorc. Îmi pare rău pentru amândoi dar strada pe care merg eu e cu sens unic. Faptul că nu privesc înapoi e un mod de a mă pedepsi că am pierdut controlul propriului meu pariu.

Cele 10 porunci de Octavian Paler

"Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă."

Te-ai întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea Facebook?

            Îmi amintesc cum mi-am creat contul... În ideea "Hai să scap de gura lor. Mă înregistrez repede şi gata."
            Şi aşa a fost. Mi-am făcut contul, am dat upload unei singure poze şi gata. Mi-am luat jucăriile şi am plecat. Din când în când se găsea cineva care să-mi reproşeze că nu i-am acceptat buchetul de flori, cafeaua de dimineaţă, căţeluşul cu mesaj pe ureche, invitaţia pentru nu-ştiu-ce-joc (că avea nevoie de vecini să ia nu-ştiu-ce-bonus) şi tot felul de chestii de acest gen. Astfel am început să mă loghez la fiecare sfârşit de săptămână doar pentru a da accept şi/sau share nebuniilor pe care mi le trimiteau cei 10-20 de prieteni. Mă exprimam extenuant când ştiam că trebuie să mă loghez - "Iar trebuie să intru pe Facebook, fir-ar să fie..."
            Personal eram certată cu platforma site-ului. Îmi părea prea... seacă. Lipsită de culoare. Cum adică să am un profil căruia să nu-i pot adăuga un background? Un profil personal trebuie să mă definească, trebuie să            Arate ca mine nu doar să Scrie despre mine. Aşa gândeam atunci.
            În timp am început să-mi caut ocupaţie, ceva care să mă determine să mă loghez din simpatie. Aşa am descoperit Farmville. Aveam oiţele mele, caprele mele, porcii mei... era amuzant. Din când în când se mai găsea câte un rătăcit să-mi dea "Like" la poză (aveam una singură, veche de asemenea). Nu luam în seamă chestiile astea. Mă gândeam cum se întâmplă pe Hi5 şi ignoram orice "Like". Îmi părea a fi o variantă a veşnicului comentariu "nice pic" (îhhh!).
            A venit vremea să...
            Rectific! A venit CURENTUL cu atâta răutate încât mi-a ars o placă de Ram. Aveam una de 1GB şi una de 256MB. Evident s-a ars cea mare. Imaginează-ţi acum Farmville la viteza unei plăci de 256MB. Nici dacă ascultam muzică de la Tv (adică dacă închideam tot ce aveam deschis în afară de Facebook) nu reuşeam să mă joc. Se tot bloca până când m-am enervat şi am lăsat-o baltă cu ferma. Mi-a părut rău dar asta e... Da, mi-a părut rău pentru oiţe şi pentru parcelele de pământ pe care le îngrijeam riguros :D
            Ce era de făcut acum? Deja mă obişnuisem să mă loghez zi de zi pe Facebook. Am încercat şi alte jocuri dar nu mi-au plăcut într-atât de mult încât să mă determine să le joc timp îndelungat. Târziu am început să pierd vremea uitându-mă la pozele altora. Dar m-am plictisit repede. Partea frumoasă a Facebook-ului a apărut atunci când am început să-mi descopăr cunoştinţe. De la prieteni, vecini, colegi, foşti colegi... până la rude. Devenea interesant.
            Am mai adăugat o poză. Încă una...
            În timp m-am învăţat ca în loc de mail, pe care-l verificam riguros în fiecare dimineaţă la 7, imediat după ce opream alarma, să verific inbox-ul de pe Facebook. Nu ştiu cum s-a petrecut acest fapt. Pur şi simplu.
            Acum mă aflu în postura în care, revenind la titlu, nu ştiu ce voi face dacă ar dispărea Facebook.
            Nu stau toată ziua, a nu se înţelege greşit, dar îl am mereu deschis în bară. Când mă trezesc, verific Facebook. Când plec de acasă, verific Facebook. Când revin acasă, verific Facebook. MĂ DISPERĂ!
            E microb rău!
            Cineva chiar m-a întrebat surprins la un moment dat, văzând că răspund la tot ce mişcă la mine pe wall, cum de n-am treabă niciodată. Ba am! Se numeşte atenţie distributivă. Sunt multitasking. Rezolv treburile pe care le am de făcut în timp ce Facebook stă cuminţel în bară. Când văd că se strâng mai multe notificări, iau o pauză de 5 minute şi verific, apoi revin la treabă. E simplu.
            Rămâne totuşi dilema: ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea Facebook?

R.A.C.L.A. ft. Deea - 2 in 1

Înainte de criza de timp obişnuiam să vă ofer câte o piesă la fiecare două zile. Am rărit drastic acest obicei, ştiu... Piesa pentru azi am share-uit-o pe Facebook acum câteva zile şi a prins foarte bine, din acest motiv am ales să o public şi aici.

Timp...

             E criză mare de timp. Abia dacă-mi explic cum de stau pe blog când atâtea aşteaptă să fie făcute. Treburi, gata cu pierderea timpului... Deşi în acest weekend am pierdut timpul într-un mod util, plăcut, foarte plăcut. Compania, de asemenea, specială. Prietena mea, Evgenia Plushenka.

             Vineri am făcut o criză de isterie din cauză că nu găseam o ţinută pentru sâmbătă seara, moment pe care l-am petrecut alături de prietena mea la Operă, urmărind Simfonia fantastică de Hector Berlioz, un spectacol de balet în coregrafia lui Gigi Căciuleanu. În rolurile principale: Răzvan Mazilu şi Bianca Fota. A fost superb spectacolul şi îmi pare rău că nu am la dispoziţie mai mult timp să scriu despre acesta. La plecare am primit, de la domnul care a stat lângă mine, un bilet pentru spectacolul de duminică. A fost un gest frumos pe care l-am acceptat dar... la care nu m-am prezentat. Pur şi simplu a fost weekend-ul meu şi al Evgeniei. Sună egoist. Poate este sau poate nu este (în circumstanţa în care prietenia valorează mai mult decât o invitaţie la Operă).

             În altă ordine de idei, ieri dupamiază am revenit acasă şi mi-am reintrat în ritm, unul mai alert decât de obicei. Nu mă plâng. Mă descurc. Probabil singurul lucru care-mi lipseşte este o pauză. Dar ştiu că voi avea parte de ea la sfârşitul săptămânii. Până atunci mă conformez şi-mi accept atribuţiile de zi cu zi.
             Vă îmbrăţişez!

La mulţi ani, Evgenia!

Alena/Andreea/Evgenia... nu uita să-ţi pui o dorinţă!

Soft

             Am un sentiment de... de parcă aş vrea să mă ascund într-un colţ, să mă fac mică, mică. Să mă pupi pe frunte. E una din puţinele momente în care nu vreau pasiune brutală. Vreau ceva... soft. Vreau să mă strângi în braţe ca şi cum m-aş putea sparge asemeni unei figurine din porţelan, ca şi cum aş fi un ghiocel pe care ţi-ar fi teamă să nu-l striveşti sub braţele alea puternice.
             Mă gândesc la puţinul timp pe care-l petrecem şi la faptul că îţi urăsc serviciul din cauza asta. Uneori răbdarea îmi joacă feste. Uneori simt nevoia să cedez.
             Azi m-a durut capul. Rău. Ca niciodată. Poate e din cauza temperaturii nespecifice acestei perioade. Din cauza durerii de cap am fost irascibilă şi m-am certat cu toată lumea. Acum, spre seară, m-am mai domolit puţin. Îţi simt lipsa câteodată. Aşa o să fie mereu?
             Simt nevoia să cerşesc cuvinte frumoase.

Revista Bolero

              Fără ziare şi reviste nu sunt eu. Trebuie să le am. Trebuie!
              Când eram în liceu aveam abonament la Cool Girl, Bravo şi Popcorn. Nu exista una care să le aibă pe toate. Prima era exclusiv pentru fete, a doua pentru mondenităţi adolescentine iar a treia o cumpăram pentru postere. Da, am trecut şi eu prin perioada decorării pereţilor cu postere.

              Când am mai crescut am renunţat la aceste reviste, rând pe rând. La Cool Girl pentru că nu-mi mai oferea prea multe lucruri noi şi pentru că începusem să trec de faza "cool", perioada de rebeliune şi ghiozdan roz. La Bravo pentru că mă săturasem de intimitatea "vedetelor", devenea ciudat să citesc despre viaţa altora. Iar la Popcorn am renunţat pentru că aveam mult prea multe postere (pe care mai târziu le-am "donat" unei prietene).

              Dar doar pentru că am renunţat la perioada light, nu înseamnă că m-am înstrăinat de standul cu reviste. Cumpăr Foto Video Digital (din ianuarie 2010), OK Magazine (de când a apărut în România m-am abonat) şi Bolero (de mai mult de 4 ani). Da, am scris bine, mai mult de 4 ani. După sindromul Cool Girl, am trecut la Bolero. Pentru că era mai complexă (mult mai complexă) şi se adresa altei categorii de vârstă (ceea ce îmi oferea noi informaţii). Încă este una dintre cele mai complexe reviste (deşi se găseşte în format mic, A5).

              Ocazional am cumpărat şi alte reviste dar niciodată nu am renunţat la Bolero. Am toate numerele începând cu septembrie 2006.

              Ce o diferenţiază de celelalte? În opinia mea Bolero este singurul mix care satisface şi cele mai ridicate aşteptări. Sunt o mofturoasă din fire. Cu alte cuvinte, nu mă mulţumesc cu un articol şi trei poze. Vreau consistenţă, calitate şi lucruri noi de fiecare dată. Bolero le are!
              În raport cu alte reviste...
Joy şi Glamour au prea multe pagini dedicate pozelor şi deţin mai puţine articole.
Cosmopolitan mă mulţumeşte doar parţial. Multe articole sunt duse la extreme, altele n-au nicio logică şi unele sunt prea "umflate" (multe cuvinte pentru puţine informaţii, echivalentul a multe pagini dar consistenţă scăzută).
Marie Claire am cumpărat doar de două ori. Prima dată nu mi-a plăcut dar am vrut să-i mai dau o şansă. Nici a doua oară nu mi-a plăcut.
Elle, asemeni primelor două reviste menţionate, conţine prea multe imagini. O cumpăr cam o dată pe an.
Rămând fidelă Bolero. M-a mulţumit mai mult de 4 ani şi continuă să o facă. O recomand cu drag.

Avon împotriva violenţei domestice

               Această campanie a luat naştere în 2008 şi are ca scop încurajarea femeilor întru depunerea plângerilor împotriva agresorilor. De cele mai multe ori acestea nu depun plângere sub deviza că fiecare familie are probleme şi poate aşa este normal să se întâmple. Altele îşi spun că "s-a întâmplat doar o dată", dar cine loveşte o dată poate lovi şi a doua oară.

               "Datele statistice deţinute de Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei arată că numărul celor care au depus plângere în primele trei trimestre ale anul 2008 a crescut cu 25 de procente faţă de anul anterior, ajungând la 8484."
(via Pagina Avon)

               Uneori îmi manifest suspiciunea faţă de unele campanii dar ceea ce mă face să mă încred în Avon este reuşita pe care a avut-o anterior (şi continuă să o aibă) cu acea campanie de luptă împotriva cancerului la sân. Dacă acolo este vorba de bine cunoscutul semn roz, actuala campanie (împotriva violenţei domestice) are ca simbol infinitul (un 8 întors).

               În afară de proiectul care îşi propune informarea femeilor şi convingerea acestora de a depune plângere, Avon a lansat 3 obiecte ce pot fi achiziţionate (brăţară, inel şi lănţişor cu medalion inclus), obiecte care sunt vândute în scopul strângerii de fonduri.

               Multe dintre femeile care suferă abuzuri în familie nu depun plângere deoarece nu îşi permit să suporte costul certificatelor medico-legale. De aceea, în perioada ianuarie - martie 2009, AVON a sponsorizat eliberarea a 500 de certificare medico-legale pentru victimele violenţei domestice care s-au adresat Centrului Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie.
               Centrul pilot dispune de un hotline gratuit, activ 24 ore din 24, unde orice femeie poate beneficia gratuit de consiliere psihologică sau juridică, în probleme legate de violenţa în familie.
HOTLINE nonstop de asistenţă a victimelor violenţei domestice: (021) 9833
(via Pagina Avon)

               Aşadar prima strângere de fonduri s-a finalizat, printre altele, cu eliberarea a 500 de certificate medico-legale pentru victimele violenţei domestice care s-au adresat Centrului mai sus menţionat.

               Gândeşte-te că nu trebuie să fii o victimă pentru a dona. Gândeşte-te că una dintre acele femei poate fi mama ta, sora ta, prietena ta sau, cândva, fiica ta. Donaţia îţi este oricum răsplătită prin obiectele puse în vânzare de Compania Avon. Cu alte cuvinte, dai o mână de ajutor achiziţionând 3 produse (unul sau două, după posibilităţi, alegerea este a voastră).
               Eu le-am achiziţionat pe toate. Sunt placate cu argint (garantez pentru această informaţie, fac duş cu ele şi sunt în stare perfectă).

               Dacă nu poţi sprijini această campanie prin achiziţionarea celor trei obiecte puse la dispoziţie de Compania Avon, atunci poţi susţine prin informare (act care va determina alte persoane să investească în campanie).

Cine să mă mai înţeleagă?

             V-am spus ieri câte ceva... CV-ul, apelul pentru chemarea la interviu... Da, acel interviu pentru care eram indecisă dacă să mă prezint sau nu. Am decis să mă duc pentru că în urma apelului de la firmă am primit o programare la ora 15. Dacă tot apar în programul lor, hai să nu fiu nesimţită şi să mă prezint. Zis şi făcut. Am ajuns acolo la 15 fără 5 minute (aş fi ajuns mai devreme dar m-am întâlnit pe drum cu o fostă colegă de liceu şi ne-am dat la vorbă până când mi-am adus aminte să mă uit la ceas). La ora 15 fix am fost rugată să intru în sala de interviu. Am apreciat seriozitatea programării pentru că de obicei aceasta lipseşte cu desăvârşire, mulţi fiind incapabili să se încadreze în timpul stabilit intervievării fiecărei persoane. În viziunea mea, dacă ai un program, respectă-l! Repet, astăzi am apreciat seriozitatea cu care am fost tratată. Am intrat în sală la ora 15 fix, exact aşa cum mi s-a spus aseară la telefon. Cel care m-a luat în primire a fost un domn prezentabil la vreo 30-35 de ani (admit, arăta mai mult decât bine!). Mi-a plăcut ţinuta. Costum negru simplu (o bulină albă), cămaşă albă simplă (o bulină mare albă) şi cravată bordo (cea mai bună alegere). Mi-a plăcut tonul vocii cu care m-a tratat dar mi-a displăcut că m-a întrebat de două ori numele (în momentul în care m-am prezentat). Şi nu vorbesc încet, nici tare, nici repede, nici în reluare, nici neclar. În fine... Ştiu că nu eram acolo pentru a-l studia eu pe el ci invers, însă îmi place să ştiu cu ce oameni am de-a face.
             Adevărul este că dubiile de ieri au devenit clarităţi astăzi. În circumstanţa în care ieri afirmam că sunt indecisă asupra job-ului pentru care am aplicat, astăzi ştiu fără dubii... Sper să nu mă sune!

             Altceva... A urmat o serie scurtă de cumpărături alături de o prietenă. Ne gândeam la ceva dulce, am intrat în magazin şi am cumpărat cu totul altceva. Apoi ne-am plimbat. Era puţin răcoare dar bine. Soarele se pregătea să apună atunci când am ajuns acasă. A fost o zi bună, o zi la finele căreia am putut trage bară şi am notat următoarele: Dacă eşti nesigur cu privire la ceva anume, timpul nu va face altceva decât să-ţi confirme indecizia primară. Mergi mai departe doar atunci când vei avea certitudinea că îţi doreşti acel lucru.

Job (şi un semn mare al întrebării)

             Azi am fost la interviu. Şi da şi nu. Povestea e următoarea...
             Am sunat o prietenă pentru a-i transmite ceva şi 15 minute mai târziu mă întâlneam deja cu ea pentru a o însoţi la un interviu. Ajunse fiind acolo, neavând ce face în timp ce-mi aşteptam prietena, mi-am trecut ochii peste cerinţe şi m-am simţit aptă pentru ele. Am cerut un CV de la recepţie, l-am completat şi l-am oferit uneia dintre persoanele responsabile cu angajările. Mi-au cerut să aştept. Am aşteptat. Am aşteptat...
             Era o grămadă de lume. Prietena mea terminase de mult, ea având CV-ul dinainte.
             După 3 ore a urmat pauza de masă a persoanelor ce se ocupau de interviuri. N-am mai aşteptat. Poate mă duc mâine după cursuri. Sau poate nu. Poate nu-mi doresc suficient de mult acest job. Admit că nu traversez cea mai plăcută perioadă din ultima vreme, fiind foarte indecisă, iritată şi sarcastică. Mai ironică decât de obicei.

             Partea bună a zilei (pentru că, ei bine, există şi o parte bună) este că am pus ochii pe lalele. Îmi bătea vântul prin buzunare :)
             Partea bună, pentru că despre ea era vorba, este că prietena mea s-a oferit să-mi cumpere. A fost un gest care m-a entuziasmat şi pe care îl voi ţine minte. Nu sunt la prima întâmplare de acest gen. În primăvară am primit lalele de la o altă prietenă. Situaţia era cam la fel... eram în trecere pe lângă o florărie (n-aveam niciun ban) şi am rămnit la lalele. Sunt gesturi care, făcute la timpul potrivit, valorează enorm.



UPDATE
M-au sunat de la firmă pentru a-mi programa un interviu mâine. Mă întreb oare ce anume le-a plăcut din CV... Oricum, sper să iasă bine :)

Under my umbrella...

               Am primit de la Florin o leapşă care constă în menţionarea umbrelei pe care o prefer. Ei bine, umbrela care să-mi satisfacă mofturile vizuale nu există! În viziunea mea ea este o combinaţie între o umbrelă din dantelă şi una transparentă. Cea din dantelă, evident, să fie dedesubtul celeilalte. Finuţă, elegantă, perfectă. Şi mi-ar plăcea să am această concepţie în două variante: albă şi neagră. Pentru că, între noi fie vorba, nu pot apărea cu o umbrelă din dantelă neagră (acoperită cu acel celofan/plastic transparent) în timp ce port o rochiţă vaporoasă albă. Şi nici nu pot să folosesc o umbrelă din dantelă albă (idem paranteza anterioară) la o ţinută all black. Aşadar am nevoie de două umbrele, una albă şi una neagră.

               Însă în circumstanţa în care această umbrelă nu există, fiind un concept ce îmi aparţine, mă conformez şi aleg ceva din cele existente. Personal îmi plac lucrurile simple. La fel aş vrea să fie şi umbrela. Preferabil neagră şi branduită cu Jack Daniel's, Nikon, Casio, Nicholas Kirkwood sau Giuseppe Zanotti.

               Între timp am ales şi câteva umbrele cu model. M-a ajutat prietenul Google să aleg ceva care să se plieze pe mofturile mele .