Una musica brutal

              Exact ca-n dramele romantice filmele cu proşti, am intrat într-o horă din care n-am ieşit onorabil dar am ajuns în punctul în care cred că e benefic să mă împiedic din când în când. Nu de dragul de a-mi şterge genunchii de praf, conotativ vorbind, ci din plăcerea de a mai gusta şi altfel de întâmplări. Mai schimbăm registrul evenimentelor altfel riscăm să dăm nas în nas cu rutina.
              Ne-am întâlnit de câteva ori (amical) şi mi-a plăcut că e genul de pradă grea. Îmi zâmbea rar, mă complimenta rar, ne vedeam rar dar vorbeam des. L-am luat ca pe un proiect cu care să-mi umplu o parte din timpul liber. Pentru amuzament şi pentru a-mi demonstra că pot. Recunosc, a fost şi un fel de pariu cu o prietenă.
              M-am comportat cu el aşa cum mă comport cu oricine. O seriozitate prietenoasă. O răceală indulgentă. În sinea mea sunt un complex de contradicţii şi tocmai asta mă face să ies din mulţime. Nu mi-e ruşine că sunt mai critică decât multe persoane sau că am replici acide ocazional. Nu mi-e ruşine nici că-mi ascund latura soft. E alegerea mea. Nu trăieşte altcineva prin mine ca să-mi spună ce şi cum să fac. Trecând peste cum sunt... Proiectul era să îl îndrăgostesc pe El de mine. Poate că aş fi reuşit asta dacă după un timp nu ajungea să-mi fie drag. Am fost precum Shane West în "A walk to remember", am căzut în propria mea plasă.
              Am pierdut un joc ale cărui reguli le stabilisem chiar eu. Şi ca să fie amuzamentul unora mai mare, am dat şi mai tare cu capul de pragul uşii în momentul în care am căzut de comun acord să încetăm să ne mai vedem. Mi-a părut extrem de bună decizia asta. Ulterior mi-am dat seama că îi simt lipsa. Dar "niciodată înapoi" se aplică şi aici. Sunt prea orgolioasă pentru a mă întoarce. Nu contează cât de drag îmi e, cât de greu mă ia somnul seara sau pe câte sticle aleg să-mi sparg banii. De întors tot nu mă-ntorc. Îmi pare rău pentru amândoi dar strada pe care merg eu e cu sens unic. Faptul că nu privesc înapoi e un mod de a mă pedepsi că am pierdut controlul propriului meu pariu.

Sufletul e matematică

              Nu ştiu dacă într-adevăr sufletul se regenerează, cred că cea mai potrivită explicaţie este că "se face mare". E paradoxal că deşi frecvent se rup bucăţi din suflet, el cu fiecare pierdere devine tot mai mare. Sufletul e matematică (una greu de înţeles). E o scădere pe plus.

              Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept "experienţă". Personal n-o numesc aşa căci la fel de mulţi sunt cei care nu învaţă nimic. Să dai o dată cu capul de pragul uşii înseamnă nimic. Înjuri, verifici dacă ai vreun cucui şi mergi mai departe. Să dai de două ori cu capul de pragul uşii înseamnă puţin mai mult decât nimic. Nu mai înjuri (ai învăţat să îţi temperezi ieşirile impulsive) dar verifici totuşi posibila existenţă a unui cucui. Nimic suspect. Apoi mergi mai departe. Să dai de trei ori cu capul de pragul uşii înseamnă câţiva paşi peste nimic. Mergi mai departe dar înainte de a face asta descoperi un cucui în mijlocul frunţii. Ţi-e ruşine să mergi aşa în văzul lumii. Ţi-e ruşine că te doare sufletul (de parcă ai fi singura persoană care simte asta). Nu eşti. Dar aşa îţi place să crezi. Încă eşti la stadiul în care crezi că durerea ta este mai mare decât a cel puţin jumătate din populaţia globului.

              Astea fiind spuse, repet ideea cu care am început al doilea paragraf. Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept "experienţă". Ei bine, eu nu o numesc aşa. Experienţa nu este "ceva" ce câştigi după un efort. După o lovitură nu înseamnă că ai experienţă, de aceea este nevoie de mai multe. Experienţa nu este nici măcar o destinaţie. Este, mai degrabă, o prietenă care călătoreşte alături de noi şi se maturizează alături de noi (atât cât îi dăm voie).

              Mi-am permis, în urma unor dureri, să nu asimilez nimic. Răspunsul e simplu. Pentru că nu am vrut. Pentru că rebeliunea îmi părea mai la-ndemână. Din acele dureri n-am învăţat nimic.
Mi-am permis, în faţa unor lovituri, să fiu critică. Mi-am permis să înţeleg. Mi-am permis să văd că nu sunt buricul pământului şi că indiferent de durerea mea, lumea nu se va opri în loc. Mi-am permis să merg, să-mi continui evoluţia.

              Târziu mi-am dat seama că durerea, asemeni fericirii, este creaţia mea. Sufletul, de asemenea. Eroarea de calcul este că sufletul e un animal încă sălbatic. Nu asta m-a deranjat foarte mult. Nu mai mult decât să înţeleg că sufletul generează durerea la fel cum un gol generează strigăte în tribună. Şi dacă durerea depinde în mod direct de un animal sălbatic atunci rezultă că ea este necontrolabilă. Nu este, însă, ceva cu care să mă conformez. Trebuie să îmblânzim sufletul. Nu ştiu ce o să scădem din el, ce o să adăugăm sau câte table vom albi cu sulfat de calciu uzitat sub formă de cretă. Ştiu doar că voi porni creând o ecuaţie în care sufletul este prima necunoscută. Următoarele... apar pe parcurs.

Fără titlu.

Azi îmi vine să plâng, să ţip, să sparg cuvinte în atâtea mii de bucăţi încât să nu se mai poată descompune mai mult. Subconştientul e un nemernic, un tiran al secolului XXI a cărui pasionată muncă este să aprindă lumina acolo unde cu greu am strins-o, acolo unde ne-au trebuit milioane de clipe ca să apăsăm întrerupătorul, să stricăm instalaţia... Vine cu o ditamai nonşalanţa şi doar aprinde lumina în aşa durere încât să vezi tot ce ai vrut să nu mai vezi vreodată.

Sunt într-un tunel la capătul căruia văd lumina. Dar m-ai întrebat dacă aia e lumina pe care vreau să o văd? Ai ştiut sau ai bănuit vreodată că singura lumină pe care voiam să o văd era cea reflectată de retina ta?
Subconştient nemernic.

Glucide-pereche. Mail exchange.

            "Lângă tine pot tăcea şi să mă simt foarte bine. Am constatat asta când ne-am văzut şi parcă nu mai era nevoie de nimic... Putem vorbi muuuuult, dar putem tăcea stând pe bancă. A comunica înseamnă a dărui sens, dar există atât de multe moduri de a comunica!"

           Nu pot decât să fiu de acord aici. Tăcerea noastră vorbeşte. E "crema", "miezul conversaţiilor interminabile"...
Ah, trebuie să-ţi spun "una dulce". Am descoperit în Cosmo o reţetă de tartă cu fructe (şi se face fără ou, deci nu ne face rău la fiere).
            Când mâncăm dulciuri împreună, nu mai e nevoie de cuvinte sau de "păreri" despre acel ceva. Un "mmmmmm" e suficient, apoi tăcerea noastră spune totul. Savurăm glucidele cu fiecare por... aşa cum facem cu dragostea (nu arătăm asta, dar chiar o savurăm).

P.S.: sper să nu te superi că am publicat asta.

Din suflet

     
              A fost unul dintre cele mai frumoase mesaje pe care mi le-ai scris. Acesta este din data de 26 iulie şi ştiu că nimic nu s-a schimbat de atunci decât faptul că lucrurile se îmbunătăţesc. Sunt convinsă că nu te aşteptai să public asta pe blog acum ori altădată dar voiam să ştii că sunt mândră de omul care am devenit de când mă ţii sub aripile tale. Am crescut frumos în tot acest timp. Am învăţat să văd lucrurile mai clar chiar şi când mă doare ceva. Am învăţat totuşi că uneori trebuie să mă deschid dar să cercetez mult timp terenul înainte de a face asta. Momentan mă deschid doar în faţa ta şi Foarte Rar în faţa altora. Nu mă judeci când calc strâmb ci încerci să mă ridici şi să îmi explici cum anume trebuie să îmi şerg genunchii şi cum să-i tratez. Nu faci tu asta, mă laşi pe mine. Ştiu că astea sunt lecţii importante. La fel ca faptul că nu cunoşti gelozia deşi îţi vorbesc de câţiva tipi în mod frecvent. Sunt ei, cei care au făcut sau fac parte din viaţa mea. Mă accepţi cu totul. Cu bune, cu rele. Şi asta e admirabil.
              Chapeaux! Sper să reuşesc să-ţi fac ziua să înceapă cu un zâmbet, două, trei...
              Poate că nu îţi ofer prezenţa mea fizică atât de des cum ne dorim însă asta cred că e reţeta succesului. Şi bucuria revederilor este incomparabilă. Dans mes bras!

Să uit nu pot. Să ignor, da!

Pornind de la postarea lui Kiddo, cu intenţia de a lăsa un comentariu, m-am surprins scriind iar ceva ce avea să primească eticheta "comentariu kilometric". Şi m-am oprit. Am lăsat scurt acolo şi scriu aici pentru că, în opinia mea, merită.

Să uit nu pot. Să ignor, da!
Să uit nu pot pentru că dulceaţa acelor zile m-a purtat pe culmi mai înalte decât credeam că există. Şi culmile au trezit în mine idei pe care cândva le negam cu tărie şi aş fi ridicat sabia să-mi demonstrez ardoarea opiniei. Acum ştiu că n-o să mai spun "niciodată" pentru că, şi risc să repet, "niciodată" nu există. Cuvântul "niciodată" e nul.

Să uit nu pot. Să ignor, da!
Să uit nu pot pentru că m-ai făcut să iubesc copiii pe care în urmă cu câteva luni nu-i agream şi doar prezenţa lor m-ar fi tulburat şi scos din pepeni. M-ai făcut să văd lumea cu alţi ochi. Din omul rău pe care l-ai cunoscut în mine, am devenit om bun. Ai fost o prezenţă benefică în zilele mele, oricât de puţine ar fi fost.

Sunt alt om. Mă simt minunat.
Ai scos din mine tot ce era mai bun. Pentru un timp nu m-am mai temut să zâmbesc, să greşesc, să iert, să uit, să ajut. Nu m-am temut de nimic şi nu am luat vreodată în calcul o zi în care fiecare va porni pe alt drum. Începând cu acea zi am redevenit omul de altădată. Acum mi-e teamă din nou să zâmbesc, să iert, să uit, să ajut. Acum sunt din nou omul rău pe care l-ai cunoscut în mine.

Tot ce mi-a mai rămas este mulţumirea că am trăit ceva frumos şi nu voi regreta niciodată zilele petrecute împreună. Nu cer mai multe. Dumnezeu mi-a dat oricum suficiente şi nu pot decât să fiu mulţumitoare.
Mi-am găsit repede drumul pentru că la asta mă pricep cel mai bine. Am rătăcit de atâtea ori încât am învăţat să revin la drumul meu. Dar chiar şi aşa, cu cea mai mare plăcere, îţi las suvenir o parte din sufletul meu. Poţi să-l dai la câini, decizia îţi aparţine. Sau poţi să-l păstrezi.

Mulţi ar vrea să fie-n locul tău. Mă crezi?

La mulţi ani, Silviu!

Acum un an scriam asta. O postare în care "La mulţi ani" era îmbrăţişat cu parfum de subiectivitate.
Câteva luni mai târziu am riscat să caracterizez o persoană greu de caracterizat (în cuvinte). A fost greu dar am reuşit şi asta.

O personalitate complexă, consistentă şi fascinantă, un bun simţ greu de găsit şi o dorinţă nestăvilită de autodepăşire. Toate într-un singur cuvânt - Silviu!

Am deosebita plăcere de a-i ura în mod oficial, pe acest blog, un călduros (precum vocea) şi sincer (precum sufletul) La Mulţi Ani!

Credeai că am uitat? Shame on me dacă se întâmpla asta!
:D

I've send u back that pidgeon with a warm kiss wrappend in thousands and thousands of hugs!
...şi omuleţii verzi vor face galerie.

Say... hello?

Mă pregăteam să atac un tort de îngheţată când ţie ţi-a venit strălucita idee de a mă asculta... încă o dată.
Awww şi ce voce ai .
Te îmbrăţişez, S.!
Abia aştept să-ţi urez la mulţi ani şi anul acesta şi să completez caracterizarea.
Numai gânduri bune şi mă reîntorc la îngheţată.

P.S.: Cred că tu însuţi eşti rezumatul pasiunii miezului subiectului.
.

Emil Cioran. Aici şi acum.

Voiam a selecta citate din cartea ce o descopăr acum dar vine un moment, şi aici mă refer la orice carte în general, când un citat prinde alt fel de rădăcini în noi, ceva care îl îndepărtează înmiit de tot ce a însemnat el în adevăratul context. Şi susţin cu tărie că nu contextul îi dă pasiunea ci pasiunea o oferă cititorul contextului. Nu te pierde în ale tale gânduri înnodate încercând a dezlega noduri nelegate încă. E o patimă toată clipa. E o neînţelegere cum tu nu desluşeşti cuvintele-mi ce curg "aici şi acum".

Cioran mă întoarce pe toate părţile, mă aruncă din pat, mă înneacă în nebunie, mă plimbă în palma lui, mă cuprinde-n cuvinte şi mă leagă atent în coperţi de piele. Să vorbesc de el înseamnă că mă sărută pe frunte. Da, tot de Cioran vorbesc.

despre S.

Pentru că într-un fel sau altul mă simţeam datoare cu o caracterizare, pentru că de n-ar fi fost aşa tot aş fi avut plăcerea de a o face, pentru că încerc marea cu degetul descriind o persoană greu de descris.
Să zicem că l-am cunoscut fredonând. Să zicem că l-am cunoscut spunându-mi "here it's getting colder, just an empty room with an empty guy in it...". Mi-a împrăştiat emoţiile spunându-mi "Pentru mine eşti o învingătoare, înainte de a trece linia de sosire!". Cuvânt cu cuvânt, am selectat atent şi am apreciat. L-am apreciat înainte de a-mi vorbi, citindu-i scrierile. Totul era prea elegant, prea demn de admiraţie. Transmite o stare de bine şi, spunându-mi "lil` one", îmi dă senzaţia că ne ştim de o viaţă.
Mă bucur că ne ştim de o viaţă.
O personalitate complexă, consistentă şi fascinantă, un bun simţ greu de găsit şi o dorinţă nestăvilită de autodepăşire. Toate într-un singur cuvânt - Silviu.

La mulţi ani, S.!

Nu mă interesează că e ziua lui din moment ce nici chiar în afara acestei zile n-am să-i reproşez nimic. Mai greu se întâmplă să bighidim oameni minunaţi, poate d-asta Dumnezeu pune unul ici şi unul la mama naibi.
Azi, S. nu mai e legat de reguli, exceptând cele ale iubirii.
Azi pământul este casa lui.
Vieţuitoarele tovarăşii.
Fiecare om este inferiorul lui.
Azi... pământul e regatul lui şi nu-mi pasă că (poate) alţi zeci sau sute de oameni au fost născuţi în aceeaşi zi. Nu-mi pasă!
Azi este doar ziua lui S., pe întreg cuprinsul Terrei.

despre Emil Cioran

Mi-am îndemnat ochii să coboare, dând astfel un plus simţului auditiv.
În mintea mea îl priveam cu ochi limpezi, dezbrăcându-l de cuvinte.
Cuvinte.
Cuvinte cu care mă îmbrăca de fiecare dată ca pe un copil orfan. Cuvinte cu care mă dezvelea, gândindu-se că un trup de femeie merită analizat centimetru cu centimetru.
Apoi... mă îmbraca la loc, crezând că sunt pudică. Eram. Dar în preajma lui nu foloseam acest cuvânt. Îmi plăcea să-l las să mă descopere, să mă privească, să-l privesc, să îi dau dreptate când îmi vorbeşte, să îmi mulţumească, clipind, că-l ascult de fiecare dată. Adoram să-l citesc.
Dar în ochii lui rămâneam doar "Ea", cititoarea lui.
În mintea mea îl priveam cu ochi fierbinţi, tremurând de plăcere. Nu i-am putut anticipa nicio mişcare, niciun cuvânt. Întotdeauna mi-a plăcut să-l descopăr. Cel mai rău îmi pare că nu i-am simţit parfumul. Ar fi fost, probabil, ceva clasic. Iartă-mă, dragule, n-am fost atentă!
Mă hrăneam constant cu parfumul cuvintelor lui.
Cuvinte.
Mă răsfaţă.
Mă ţine strâns de mână când ne plimbăm. Îmi place.
Mă sărută pe frunte, deloc apăsat (de parc-ar săruta petale).
Nu îmi pasă că e mai bătran. Nici lui (probabil).
Chiar de-ar fi în jurul nostru pagini mii şi mii, tot mi-l imaginez împrumutându-mi braţul. Numai el ştie să mă ţină strâns de mână. De data asta nu; cuvinte vor fi pe mine de la cot până la-ncheietură. Cartea lui măcar de-aş fi.
Mă sărută din nou. Zâmbesc.