Song for today

Ieri şi Azi.

Ieri.
Era ora 10 când priveam pe geam, în drum spre Spitalul Judeţean. N-am păţit ceva grav, doar că în ultima săptămână m-am simţit foarte rău. Am ajuns la urgenţe şi...

Pe bună dreptate, ajungi la spital pe picioarele tale şi pleci mai bolnav decât credeai. Când să intru în încăperea pentru teste, asistentele scoteau um om ce-şi pierduse ultima suflare. Îl duceau către uşa alăturată - Resuscitări. Mă topisem ca o lumânare cănd am văzut. Intru şi... pe un pat stătea o tânără de 20 şi ceva de ani. Asistentele nu se înţelegeau deloc cu ea. Îi tot strigau că trebuie să-i facă anestezie şi să-i bage un furtun să-i scoată sângele din plămâni iar fata, ce purta o mască de oxigen, plângea spunând că nu are cu cine să-şi lase fetiţa acasă... Plângea prin masca de oxigen. Cumplit a fost să mă aflu acolo.

După ce mi-au făcut un test, m-au pus să aştept pe un pat. M-am aşezat pe un scaun la un metru de pat. Era un decor înfricoşător, la modul că paturile erau "all inclusive". Tuburi, perfuzii pe fiecare parte, măşti de oxigen... Îndeajuns cât să te sperie. De ce să stau eu pe pat? M-am aşezat pe scaun. Poate mai apăreau persoane care aveau nevoie de acel pat, având în vedere că era singurul disponibil. Am ales scaunul. În secunda următoare strigă asistenta "AM ZIS PE PAT!!!" . M-am dus pe pat şi mă tot gândeam cum să-i spun asistentei dacă pot să o chem pe mama de pe coridor. Ştiu că, poate, mă fac de râs la partea cu mama, dar eram mai mult decât speriată.

Când au sosit rezultatele testelor, m-au dus la ecograf. Am scăpat şi de acolo. M-am ales doar cu un tratament şi o trimitere la analize (care, defapt, era doar o analiză, helicobacterul).

Peste o oră am început cursurile.
Seara, când am ajuns acasă, mă gândeam cu cine să mă duc eu la analize a doua zi (adică azi). De ce nu mă duc singură? Pentru că în ultimele două circumstanţe în care mi-am făcut analizele la sânge, am leşinat. O dată am căzut pe scări şi m-am trezit pe un pat. Mi-au dat ciocolată să mă pună pe picioare. Iar a doua oară m-au aşezat pe pat de când le-am zis că mi se înmoaie beţele.
Cu cine aveam să mă duc eu azi? Trebuia să fie o persoană de încredere. Aşa că mi-am sunat fostul :)

...care n-a răspuns la telefon.
E unul dintre foştii cu care păstrez legătura. Ultima dată am vorbit cu el cu 5 zile în urmă.

Şi m-am dus singură până la urmă. Am o veste bună şi una rea. Pe care să o zic prima?
Cea bună:
Nu am leşinat.
Cea rea:
M-a pus să stau 5 minute cu pansamentul, să se oprească sângele. După 5 minute m-a verificat şi sângele nu se oprise. M-a lăsat încă 5 minute. Şi tot nu s-a oprit. Cred că laboratorul mă vroia acolo :))

La ora 1 PM am luat rezultatul.
Veste bună. A ieşit negativ :D

La 4:30 PM aveam programare la doctor. Alt doctor. Dentist.
Asta e dovada că o problemă nu vine niciodată singură.

Acum doar fac tratamentul, ca peste o săptămână să mă duc din nou la judeţean. Iar peste o săptămână jumate din nou la dentist.
Cred că mă ia răceala... asta pune capac. Prin urmare, o problemă chiar nu vine niciodată singură.

O seară plăcută să aveţi.
Şi sănătate!

Hip-Hop is dead?

Nu este şi nu va muri vreodată.

Să o iau cu începutul. Am să încerc să explic lucrurile clar încât să înţeleagă şi Nea Ion din deal că B.U.G. Mafia şi Puya nu sunt hip-hop-ul românesc. Hip-Hop-ul e mult mai mult de atât şi mă deranjează când văd persoane ce susţin mişcarea dar care nu ştiu să facă diferenţa între Rap şi Hip-Hop.
Hip-Hop-ul este o cultură, în niciun caz un gen muzical.
Cultura Hip-Hop conţine următoarele elemente:
- Rap (MCing)
- DJ (dar NU aceia care-i ascultaţi în cluburi de house)
- Grafitti
- Breakdance.

"Nu se poate să fii DJ fără să ştii ce-i un scratch. Nu eşti MC dacă taci când defapt tre` să ataci. Nu eşti graffer dacă faci desene dar nu ştii ce faci. Nu eşti bboy când pe manele te rupi în discoteci în draci." (Nane)

Revin la ideea iniţială, B.U.G. Mafia şi Puya nu sunt hip-hop-ul românesc. Ei doar fac Rap COMERCIAL. La fel ca Snoop Dog şi 50 Cent. Câţi dintre voi mai ascultă 50 Cent? E o manea americană pe care nimeni nu mai dă doi lei. Nimeni în afară de cocalarii care se cred "şmecheri".

Hip-Hop-ul trăieşte prin mişcarea UNDERGROUND. Câteva exemple ar fi: Cumicu, CIA, Nane, Nimeni Altu`, Vescan, Bibanu, Brugner, CTC, Cedry2k, Ad Litteram, Mecena, K-gula, Rappy, Rimmer, USM, The Mosh, Zen Technium... şi lista rămâne deschisă. E under, nimeni nu-i cunoaşte pe toţi de la cap la coadă. Dar ei există, lumea îi ascultă.

Ce reprezintă B.U.G. Mafia pe lângă toţi aceştia? Au un trecut care îi pune sus, în rest nu mai aduc nimic nou. Mulţi care-i ascultaţi habar n-aveţi de la ce vine "B.U.G." (Black UnderGround... a fost odată, pe vremea când rap-ul abia se afirma în România; ceea ce face Mafia acum nu mai e de mult underground).

Ce reprezintă Puya? E golan doar pe micul ecran. Omul îşi face banii. Atât.

Cât despre Paraziţii... fac treabă bună. E păcat de ce se întâmplă la concerte, când singurul care se prezintă treaz e FDD. Şi după ce îţi cântă 7 piese fumaţi, se urcă în maşină şi "pa". Să nu mai vorbim de preţul biletului care e dublu (30 RON) faţă de cât scrie pe afiş (15 RON). Dacă eşti fan Paraziţii dar n-ai fost la niciun concert, abţine-te din a-mi adresa mie injurii. Îi ascult în continuare, am şi spus, fac treabă bună. Dar doar atât.

Cum poate cineva să afirme că Hip-Hop-ul e mort când ştim cu toţii acele "vandalisme", cum le numesc bătrânii, care sunt peste tot. Mă refer la Graff-uri. Că nu sunt toate de primă mână, asta e discutabil. Dar există? DA! Există la metrou, există pe blocuri, pe garduri, pe tomberoane, pe panouri electrice din scări de bloc, pe uşile scărilor de bloc, în gară, în staţia de autobuz etc.

Breakdance mai există? Când ai fost tu ultima dată în parc să-i vezi dacă mai sunt sau nu acolo? Măcar ştii că în fiecare an se fac concursuri în sfera breakdance? Nu ştii! Unii dintre voi nici măcar nu se interesează dar tocmai ei afirmă sus şi tare "Hip-Hop is dead!". Hai sictir!

Mulţi vorbesc în necunoştinţă de cauză.
Hip-Hop-ul e viu şi aşa va rămâne pentru că el, spre deosebire de manele, se reinventează la nesfârşit.

Mă bucur pentru aceia care m-au înţeles. Am tot respectul pentru cei care ştiu cu ce se mănâncă hip-hop-ul şi le doresc toate cele bune. Cât despre restul, "visul" meu este să vă informaţi înainte de a face o afirmaţie.
Hip-Hop ain't dead !!!


Acest articol îl puteţi comenta aici sau pe Monden.info .

Leapşa imaginilor

Primită de la Ana-Maria şi Adizzy.

Regulamentul este următorul:
Trebuie să pun pe blog o poză pe care o consider haioasă și una "de suflet".

Poza haioasă este din ultimul an de liceu, făcută de un coleg foarte drag, Robert. Prietenii ştiu că ţin la glume, motiv pentru care ne-am amuzat împreună de toate schimbările prin care a trecut căpşorul meu datorită acelui program al telefonului.



Poza "de suflet" este o fotografie prin surprindere alături de câţiva oameni dragi mie. Astea sunt clipele cele mai frumoase, nu prin restaurante, baruri şi cluburi. Berea şi vorbăria din faţa blocului sunt elemente memorabile. Păcat că noile generaţii nu le mai apreciază la fel de mult.
Ştiţi cum se spune... "Când nu mai ai pe nimeni şi eşti al nimănui, inima-ţi rămâne în faţa blocului!"

Preferaţii mei din blogroll

Cosby - cel care are mereu grijă de mine şi îmi trimite, din când în când, piese pe mail. Ştie ce-mi place iar eu îi mulţumesc că îmi oferă o parte din timpul lui.

Ana-Maria - este o doamnă ce merită tot respectul, motiv pentru care mi-a fost extrem de greu să îi accept cerinţa, aceea de a ne tutui.

Anne - sursa mea de informare. Ea îmi furnizează ceea ce vreau să ştiu, într-o cantitate considerabilă din care îmi pot selecta ce vreau să citesc (asta depinzând de domeniile mele de interes) deşi, de la un timp, citesc cam tot ce scrie.

Adizzy - bucătăreasa mea preferată. Îi spun aşa pentru că datorită ei mi-a ieşit şi mie cozonacul, "specialitate culinară" ce nu mi-a reuşit niciodată. În fiecare weekend furnizează câte o reţetă pe care o aştept nerăbdătoare. Da, m-am făcut fată de casă :D

Matei (alias Boogie Man) - cu care păstrez legătura pe mail. În vacanţa mail-urile erau dese (câteva pe zi). Acum, că am început amândoi facultăţile, am mai rărit-o cu vorbăraia pe mail :D

Andreea - cu care, de asemenea, păstrez legătura pe mail (o legătură mai specială). Are aprecierea mea şi sper să nu o mai văd supărată că dăm milităria jos din pod. Îi inscripţionez o îmbrăţişare aici.

Răzvan - cel care m-a suportat cu blogul încă de la început şi ale cărui sfaturi le primesc, căci el cunoaşte cel mai bine domeniul în care îmi fac rostul acum.

Silviu (alias S.) - care mă supără că şi-a şters conţinutul iniţial al blogului. O persoană greu, chiar foarte greu de descris în cuvinte. O personalitate complexă, consistentă şi fascinantă, un bun simţ greu de găsit şi o dorinţă nestăvilită de autodepăşire.

Rao - cel "vinovat" de existenţa blogului meu, cel care mi-a fost alături în multe situaţii, cel care mă supără că nu a mai continuat proiectul "1000 ego-uri", cel care (spre fericirea mea) scrie din nou :D, cel de care-mi e drag şi căruia îi apreciez pasiunea pentru fotografie (se pricepe!!).

Cei care nu au fost precizaţi în această listă, ori sunt de puţin timp în blogroll-ul meu, ori nu ne-am apropiat atât de tare încât să-mi formez o părere. Asta nu înseamnă că nu vă citesc. Nu sunt un şoarece de bibliotecă dar, cu siguranţă, sunt un şoarece de blogroll (de asta îi am ordonaţi după cea mai recentă postare, să ştiu în fiecare zi pe cine vizitez).

În viitorul apropiat sper ca lista preferaţilor mei să se mărească considerabil. Şi indiferent de cât timp ne cunoaştem/citim, puteţi oricând conta pe sprijinul meu. Mail-ul meu vă este pus la dispoziţie pentru orice problemă (de orice natură ar fi aceasta).
Vă îmbrăţişez.

Poftele sunt rupte din iad

Ceea ce am făcut azi...
Ce am făcut azi?
Era una dintre puţinele săptămâni ce începeau cu dreptul, dormind mai mult cu o oră. Fizic nu mă simţeam prea bine. Aveam o migrenă de toată frumuseţea. Fiind, în mare, un om greu de doborât, am apucat voinţa şi am aruncat-o în spate, la gândul s-o port cu mine toată ziua. Am ajuns în staţia de autobuz şi migrena îşi tot făcea de cap. Mi-am zis că nu e ceva atât de serios încât să lipsesc de la cursuri, urcându-mă în autobuz. După 3 staţii (circa 3km), am coborât. M-am întors pe jos până acasă... pe tocuri. Parfumurile a 5 brăduţi de maşină diferiţi... au cântat în strună migrenei. Într-un fel vina îmi aparţine. Senzaţia de greaţă şi durerea de cap erau de la fiere, al cărui regim l-am încălcat în acest weekend. Sunt tânără şi uneori poftesc. Adesea ajung la concluzia că poftele sunt rupte din iad, că uite unde mă aduc, în stări groaznice, stricându-mi zilele de parcă aş avea timp de pierdut.
Halal început de săptămână. Toată ziua am băut ceai de pelin. Pupă-mă să vezi ce "dulce" sunt :))

un Post Scriptum pentru cei ce n-au gustat pelinul: chestie mai amară de atât nu cred că există

Song for today

O melodie pentru suflet.
Pentru zile ploioase, pentru weekend-uri departe de lume, pentru seri în care te odihneşti după o zi întreagă de muncă...
Eu doar îi dau play, de obicei la sfârşitul zilei, apoi îmi fac de lucru prin casă.



Pentru a downloada piesa în format mp3, CLIK AICI!

Povestea mea.

Ceea ce mă sperie nu este teama că voi eşua ci teama că acei tineri "sponsorizaţi" îmi vor lua locul cândva.
Gândurile mă încearcă necontenit. Într-o visare cu ochii deschişi, aş da în cap trişorului cu cel mai mare bolovan, să-l văd împrăştiindu-se pe asfalt. Sângele-i cred că s-ar bucura evadând din mizeria(trişorul) ce l-a purtat atâţia ani. Îmi păstrez totuşi aceste gânduri pentru mine şi pentru tăria pe care mi-o dau. Oare? Nu ştiu alţii cum sunt, însă răutăţile imaginabile mă alimentează. Fac rău în gând şi bine în fapt. Pot să zâmbesc dar nu vei ştii niciodată dacă şi sufletul meu o face.
Până acum, în mare ţi-am relatat şi exemplificat gândurile.
Faptele sunt dulci. Atât de dulci...

Grădiniţa m-a adăpostit doar un an. Îmi aduc aminte că iubeam să fac liniuţe şi bastonaşe. Nu uit laudele educatoarei pentru eleganţa cu care pictam fiecare linie, fie ea dreaptă sau curbă. Visam atât de tare să mă duc la şcoală încât al doilea an de grădiniţă nu a mai existat, sărind direct în clasa I. Aveam 6 ani şi o dorinţă de şcoală ce avea să mă călăuzească mulţi ani.

Îmi aduc aminte de colega de bancă, Topor Ioana Monica, fiica unui preot. Îmi aduc aminte de Adrian, blondul pe care noi îl porecleam "Pisoiul". Îmi aduc aminte de Cristi, coleg şi vecin de bloc. Îmi aduc aminte de Roşu Oana, fata cu care nu mă înţelegeam. Îmi aduc aminte de Viviana, cea mai bună prietenă. Ştiu şi acum unde locuia. De fiecare dată când am drum prin locurile acelea, mă uit către geamul ei.

Vorbesc cu "îmi aduc aminte" de parcă toate acestea nu ar fi durat până în clasa a VIII-a. Nu. Nu au durat!

Eram în clasa a doua când bunica în grija căreia eram, s-a stins din viaţă. Mi-a lăsat lumina cu care m-a înconjurat mereu până atunci. A lăsat acea lumină să prindă rădăcini în mine. Încă mă călăuzeşte. În clasa a doua, când toate acestea s-au întâmplat, m-am mutat la părinţi, în alt oraş. Am schimbat şcoala, am pierdut prietenii cu care am crescut dar am păstrat dorinţa învăţăturii ca pe o flacără pe care am întreţinut-o, fără ca ea să se stingă vreodată, fără ca paşii mei să cunoască întunericul.

Am terminat clasa a VIII-a fiind un elev model. Deşi nu au trecut mulţi ani de atunci, îmi aduc aminte că eram printre puţinele persoane ce mai purtau părul prins şi bentiţa albă.

Am crescut într-o familie în care disciplina era la ordinea zilei. Tresăream la gândul că întârzii când ajung acasă. Să spun toate astea nu-mi e uşor. Am fost bătută de tata până la vârsta de 16 ani. Cartea era singura ce mă ducea într-o altă lume. La 16 ani ai mei, am fost singura martoră a unui accident ce a făcut ca tata să se stingă din viaţă.

Atunci am văzut drumul ce se bifurca în faţa ochilor mei. Lacrimi nu mai aveam. Trebuia doar să aleg stânga sau dreapta. Am ales cartea în schimbul teraselor şi discotecilor (cluburi nu prea erau pe atunci). Nu eram un şoarece de bibliotecă dar nu voiam să îmi bat joc de toţi acei ani în care am învăţat. Am continuat la fel în ideea că timp să mă destrăbălez e destul, dar nu atunci şi nu acum.

La liceu am gustat o altfel de "şcoală". O comunitate în care fiecare se lovea, fără să dea impresia. Liceul m-a rostogolit prin multe întâmplări. Ca orice adolescent am trecut prin multe schimbări, am încercat ce şi cât am putut în limita bunului simţ. Am schimbat preferinţe muzicale, culori ale părului, grupuri de prieteni...

Şi uite-mă azi aici, boboacă din nou. Primul an de facultate, loc în care am sperat să ajung cu propriile forţe şi aşa a fost, domeniu în care am vrut să ajung de pe vremea când abia începusem clasa a XII-a. Am vrut şi am ajuns aici. Şi pentru că ceea ce fac aici fac de plăcere, orice muncă mi se pare înzecit mai uşoară.

Ceea ce mă sperie, şi acum revin la subiectul cu care am început acest articol, nu este teama că voi eşua ci teama că acei tineri "sponsorizaţi de mămica şi tăticu" sau aceia "cu pile" îmi vor lua locul. E o teamă că tot ce am făcut până acum, toate şcolile acestea în care mi-am tocit coatele... se vor duce pe apa sâmbetei. Da, voi rămâne cu ceva între tâmple. Dar la ce folos dacă îmi vor fura locul de muncă?


UPDATE
Nu este o poveste tristă ci una realistă.
Era o poveste tristă dacă n-aş fi avut un picior sau o mână, dacă mi-aş fi pierdut vederea, auzul sau capacitatea de a gândi. Atâta timp cât stau în picioare, sunt la fel ca şi voi, nimic nu mă deosebeşte, căci poveştile de viaţă nu au un miros aparte când ne lovim pe stradă unul de celălalt. Sunt tânără, mă descurc.
Nu am scris povestea mea pentru a cere compătimire ci pentru a arăta că se poate să fii om dincolo de orice lovitură emoţională. Şi nu, NU sunt optimistă; conştientă de ideea că "optimismul este furia de a susţine că totul este bine când îţi merge rău" (Voltaire).
Totul este să vrei să faci ceva. Fără voinţă eşti un nimeni de nicăieri.

Un cadou inteligent.

Este drept că "mulţimea cărţilor citite nu te face înţelept" (Platon) dar mă bucur pentru o carte pe care am avut deosebita plăcere de a o primi azi. Mă bucur de parcă în mâinile mele este o mină de aur.

Bucuria care mă încearcă este datorită alegerilor ce le-am făcut în ultimul timp (aprox. 1 an), alegeri ce se dovedesc a fi mai mult decât bune. Am ştiut ce vreau. Am ales să fac ceea ce vreau în ideea că plăcerea cu care facem orice lucru este o altă modalitate către împlinirea sufletească. Cu bune şi rele, deşi sunt tentată să spun "mai mult cu rele", gust totuşi dulceaţa alegerilor mele pentru că încă sunt mulţumită şi tot ce fac este din plăcere. Atât de frumos este sentimentul... Poate aceasta este cheia. Să ajungem într-un fel sau altul să ne îndeplinim propriile vise. Prea puţini sunt cei care ne ajută într-o viaţă, iar pe aceştia îi putem număra pe degetele de la o mână. Dar oricâte bariere am întâlni, fie că ne strecurăm pe sub ele, fie că le rupem, să culegem roadele muncii noastre este polenul cel mai scump al existenţei din care creăm mierea sufletului nostru.

Cartea de care vorbeam la început se pliază pe alegerile mele. Este o carte de teorie pură.
Nu sunt un şoarece de bibliotecă dar pot recunoaşte foarte uşor ceea ce îmi face plăcere. Aleg întotdeauna ceea ce vreau. Am devenit selectivă, deşi sunt persoane care îmi cataloghează selectivitatea ca fiind "mofturi". Sar peste ideile lor şi îmi trăiesc paşii ce-i fac pe propriul drum. Acum mai lin, acum mai plin de gropi, dar mereu drumul meu.


imagine: DeviantART

interviul lui Eduard Bărescu

Cărţile de pe masă. La propriu.

În toţi anii copilăriei am aşteptat şi am visat la clipele în care "o să mă fac mare". Sunt blocată acum în traficul acesta ce seamănă mai mult cu o junglă decât cu un drum. Şi ce să fac, măi nene?
Am 3 opţiuni:
- Să fac stânga-mprejur către anii frumoşi ai copilăriei.
- Să rămân pe loc în ideea că timpul le rezolvă pe toate. Genul acela "pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă." Dacă pică şi mestecată, e şi mai bine.
- Să merg, cum s-o nimeri, mănuşi, fular şi restul dotărilor, prin frigul ăsta interior ce ne apasă şi ne tot apasă precum o presă.

Nu mai avem nimic de pierdut. În fond, ce avem? Singurul lucru care îl luăm cu noi oriunde ne-am duce este materia cenuşie. Restul lucrurilor sunt doar temporar în viaţa noastră, inclusiv oamenii. Aşa că bine ar fi să apucăm voios de noi şi să punem osul la ceva.
Mulţi ajung să constate că tot ce au făcut până acum a fost doar să taie frunza la câini. Nu mai treceţi, vă rog, prin două sau trei facultăţi doar pentru a mai adăuga o diplomă la dosar. Nu vă mai pierdeţi timpul, banii şi anii în instituţii de la care nu vreţi decât o foaie. Şi cu aia ce-o să faceţi? Să vă ştergeţi la fund cu ea! Sunt oameni care au teancul de diplome acasă dar pe care nimeni nu dă doi lei. Pentru că şi-au făcut datoria de gâşte atunci când au trecut prin anii în care, se presupune, ar fi trebuit să acumuleze ceva.

E drept că anii studenţiei sunt cei mai frumoşi. Dar dacă nu-i vreţi, nu vă mai tociţi coatele în băncile astea.
V-am spus, degeaba aveţi o diplomă dacă nu ştiţi să faceţi nimic. O să ajungeţi să fiţi angajaţi (în cazul bun) şi când şefu` vede că tu, ca operator PC (dau un exemplu) nu ştii să formatezi un text sau să lucrezi în Excel ori Access, te zboară. La fel al doilea, ar treilea şi al patrulea şef. Deşi eşti norocos dacă ai reuşit să te angajezi de atâtea ori.

Şi cel mai tare mă calcă pe bătături că tot ăştia care nu sunt buni de nimic se vaită că e ţara aşa cum e. A, şi mai sunt aceia care chiar ar merita o slujbă, dar pentru ei nu mai sunt locuri pe nicăieri, din cauza "plantelor" care primesc slujba că lucrează mămica la primărie şi tăticul la nu-ştiu-ce club de fotbal. Şi, nu că şefului i-ar păsa, dar nu se ştie cum, vreodată, va avea nevoie de prioritate la primărie ori de cele mai bune locuri la un meci aşteptat cu sufletul la gură.

Şi acum hai să facem teancul de diplome ca să fim "şmecheri". Era să zic eu ceva de dulce...


imagine: DeviantART

Dă-le, Doamne!

              Sunt gânduri ce se scurg precum apa rece pe şira spinării. Sunt gânduri ce îngheaţă speranţe. Sunt gânduri ce se înfăşoară în jurul gâtului sub forma sârmei ghimpate. Gânduri ce coboară fiinţa în adâncul durerii. Şi asta-i nimic faţă de tot ce se întâmplă.
             Că pot să filosofez aici nu mă doare nici pe mine şi nici pe tine.
             Oamenii aud lucruri. Aud adevăruri. Văd adevăruri prăbuşind fiinţe sub ochii lor. Să te uiţi la oameni şi îţi vine ori să cazi în genunchi şi să plângi ori să fugi mâncând pământul. Şi fugi în orice direcţie. Şi orice drum ai apuca tot nu-i bun. Se spune că învăţăm ceva din toate astea. Dar cine a pus linia de sosire abia pe tărâmul celălalt?
             "Omul cât trăieşte învaţă!"
             Adevărat!
             Dar cât să înveţe săracul? Până nu-l mai ţin puterile? Până nu se mai poate bucura de roadele muncii sale?
             Mi-aş dori, nu pentru mine căci sunt tânără, pentru aceia dintre noi care toată viaţa au tras să fie bine, au muncit cu un rost şi ajung tot în punctul zero, un altfel de zero faţă de cel de la care au plecat, un zero precum un sens giratoriu - o intersecţie în care niciun drum nu-i cel bun, dar ei aleg să meargă pe unul, să meargă, să meargă... Pentru ei vreau să existe o linie de sosire pe lumea asta. Să-i văd bucurându-se căci, Doamne, adevăr a grăit cel ce a spus că "zâmbetul celui care suferă este mai dureros decât lacrimile celor ce plâng".
             Ei îşi adună puterea din cenuşă. Ne zâmbesc să ne clădească o lume altfel decăt a lor. Noi? Noi unde suntem când toate astea vor să ni le spună?




imagine: DeviantART

Când nu-ţi găseşti locul.

Precum un mozaic. O piesă simt că nu-i la locul ei. Toţi din lumea asta par să cânte acelaşi cântec, mărşăluind pe aceeaşi bătaie, bătând la aceeaşi tobă.
Mult timp am crezut acestea, apoi mi-am retrecut privirea peste gând şi, într-un final, am conştientizat acel "par".
Câteodată am impresia că fac totul greşit. I se poate întâmpla oricui. De curând mi s-a spus că suntem oameni minunaţi numai prin faptul că facem acel ceva, deşi există riscul de a eşua.
Aşa să fie oare? Suntem minunaţi că încercăm ceva bun şi terminăm prin a da cu bâta-n baltă? Suntem minunaţi că nu învăţăm din greşeli, repetându-le la nesfârşit?


imagine: DeviantART

Song for today

Song for today

Camera obscură

Simte-mi parfumul, dragule! Eu n-aş mai vrea să simt nimic.
Şi-ţi spun... că pentru tine lumea asta nu e ca pentru noi toţi. Ai lumea ta transcendentă, aici, pe pământ, printre noi.
Simte-mi şi mâna!
Când ea, singură, instinctual se plasa în dreapta frunţii tale şi cobora încet, gravitaţional. Îţi traversa obrazul, uneori cald de atâţia nervi. Tot ea, mică şi subţire, îţi simţea teama pe care nu ai fii recunoscut-o niciodată.
Nu te-am privit vreodată cu ochi blânzi în timp ce mâna-mi coboram pe structura osoasă a feţei tale. Nu te-am privit ca şi cum nimic nu ar fii. Nu te-am privit, de fapt, nu te-am privit deloc.
Simte-mi mâna!... încă o dată.
I-am spus că nu te voi privi. I-am spus!
M-a întrebat de ce. Nu i-am mai spus nimic.

Hoţul zgârcit.

Cine a zis că hoţii sunt doar în guvern, nu s-a uitat în jurul lui. Românul nu doar fură bunuri materiale ci fură dreptul la informare. Un român ce a furat acest drept altor 50-60 de capete.

Şi, mă scuzaţi, fac o paranteză înainte de a începe istorisirea. Acum câteva zile am fost acuzată de un cititor că am imaginaţie. Mai pe şleau, vând gogoşi. Nu că m-ar afecta pe mine, ca om, o acuzaţie falsă, ci să nu vă afecteze pe voi. Pentru asta v-am adus şi dovada întâmplării de azi. Dar să le luăm pe rând.

În timp ce mă bronzam în bătaia vântului şi a picăturilor de ploaie, savurându-mi covrigii calzi (o bună modalitate de a te încălzii în condiţii meteo proaste), îmi aruncam privirea dintr-o parte în alta precum un ceas cu pendul. În stânga erau câţiva soldaţi. Muşcam din covrig şi mă gândeam că muşc din ei. În dreapta o tipă cu un fund frumos. Ce-i frumos e frumos, mă uit şi eu, fată fiind. Ştiţi voi, "ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place". Tic tac, tic tac şi gara începe să prindă grai. Eh, aşa da, acum nu mă mai uit doar stânga-dreapta. Dintr-o dată apare în raza mea o cucoană. Ce avea cucoana atât de special?...

Din nou, fac o paranteză.
Sunt unele judeţe în care se distribuie "Adevărul de seară", publicaţie cu caracter informativ ce se distribuie gratuit de la standuri ce sunt plasate în diferite părţi ale oraşului. Românul are datoria să se autoservească. Ziarul apare undeva între orele 15-16. Niciodată mai târziu de ora 16.

Era în jur de 15:30 când cucoana de care vorbeam a apărut ţanţoşă pe raza mea. Nu-mi scapă nimic din ochi. Defapt, pun pariu că nici ţie nu-ţi scapă ceva din ochi atunci când stai sictirit pe o bancă, aşteptând doar... aşteptând.

Reiau întrebarea.
Ce avea cucoana atât de special? O găleată plină cu ziare (50-60 de bucăţi). Ochiul meu, şi asta o putea spune oricine, îmi trimitea semnale sub forma semnelor de întrebare. Ziarele păreau a fi noi. Dar femeia nu părea să dea vreo importanţă aşa mare ştirilor. Ce-mi veni, nu ştiu, dar m-am dus şi-am întrebat-o dacă acela este "Adevărul de seară". Într-un fel era la mintea găinii că singurul ziar cu care avea să îşi umple găleata era musai unul moca (gratuit). Mi-a răspuns fugitiv, "Da!". Am rugat-o să-mi dea şi mie unul, pentru că sunt mai nesimţită de felul meu dar şi pentru că ziarul este gratuit iar ea avea ditamai catastiful acolo.
"Da` du-te şi i-a-ţi, că standul e aici, la ieşirea din gară. E aproape. Astea îmi trebuie mie!"

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, cum se întâmplă uneori. Nu am nicio problemă cu femeia care, na, poate are o situaţie materială mai puţin bună şi foloseşte ziar acasă la una alta, ştiţi cum sunt bătrânii. Dar aşa, ca bun simţ, te vezi cu găleata plină şi nu dai unul? Unul! Nu i-am cerut jumătate din câte avea. Am cerut doar unul.

Când m-am întors de la standul de ziare, i-am făcut fugitiv o poză. Asta e dovada pentru cei care-mi reproşează că vorbesc în van.

Calitatea pozei lasă de dorit (din cauza zoom-ului) dar...


... dar am scanat pentru voi partea ce se zăreşte în afara găleţii (camionul albastru). Deci informaţiile pe care le-am furnizat sunt valide.


P.S.: Acum, dacă nu sunt 50-60 de ziare cum a apreciat ochiul meu, nu-mi săriţi în cap. Dar am dat aceste cifre pentru că ziarul este subţirel (16 pagini, echivalentul a 8 foi).

Solitaritatea la bani mărunţi

După o anumită vârstă, reprezentanţii sexului tare îmi dau senzaţia (şi cred că nu doar mie) că sunt speriaţi de timp şi de singurătate. Bărbaţii singuri nu mai sunt la fel de selectivi. Li se pare că dacă ajung singuri la vârsta de 26 de ani, 27 sau 28, trebuie neapărat să se agaţe de o femeie şi să o păstreze. Nu e neapărat să se căsătorească cu ea şi să-i fie fidel. E de ajuns gândul că are o femeie care să-l susţină, are un suflet pus la loc de cinste pentru el.

Siguranţa s-a scumpit în ultima vreme. Nu ne-o mai permitem oricum, oriunde şi oricând.
Unii ar spune că această rătăcire ne prinde bine, în timp ce alţii sunt de părere că ne poate duce într-un punct la fel de critic precum nebunia. Acum, fiecare după puterile lui şi după principiile lui. Dar, Doamne, greu e când gândurile singurătăţii nu-ţi dau pace. Şi aici nu mă refer la mine.


imagine: DeviantART

Pascal, "Cugetări"

"Dacă-ţi examinezi gândurile cu atenţie vezi că ele sunt îndreptate spre trecut ori spre viitor. Nu ne gândim aproape deloc la prezent; iar dacă ne gândim la el nu o facem decât ca în lumina lui să pregătim viitorul. Prezentul nu este niciodată scopul nostru. Trecutul şi prezentul ne sunt mijloace; viitorul singur este ţinta noastră.
In realitate noi nu trăim niciodată; sperăm să trăim. Şi pregătindu-ne mereu să fim fericiţi, fără îndoială că nu ajungem niciodată să fim cu adevărat."

(Pascal, "Cugetări")


imagine: DeviantART

Song for today

Song for today

Să fiţi atenţi la puştoaică.
E foarte cunoscută şi a participat la multe concursuri muzicale încă de la vârsta de 3 ani.
Acest mini-video este un extract din filmul "August Rush".
Jamia Simone Nash este numele fetei. Piesa "Raise it up".




Piesa în întregime + versuri:

Trenul de joi seară

Azi e joi.
Când mă întorc de la cursuri şi am tren spre casă, îl iau. Când nu e tren, accept şi autobuzul.
De ce prefer mai mult trenul? Pentru că autobuzul de fiecare dată e plin, cât se poate de plin. Ultima dată am prins un sân mare al unei femei - pe obrazul meu stâng. Nu era vina ei ci vina şoferului că a îndesat atâţia călători încât aceştia care stau în picioare, din cauza lipsei de spaţiu se apleacă puţin peste cei care au prins un loc.
Alţii, când se ridică să plece, dând din coate se întâmplă să te lovească peste faţă cu plasa ori cu geanta. Un puşti, acum două zile, în loc să se prindă de scaunul meu, m-a prins de sânul stâng. Avea vreo 7 ani, s-a înroşit tot.

Prefer trenul căci fac ce vreau şi nu e nici aglomeraţie.
Astă seară, ca de fiecare dată, am ales un compartiment mai sigur. Trenul de seară are acele mici compartimente (de 8 persoane) în fiecare vagon. Când zic "compartiment sigur" mă refer la persoanele din el. Aleg întotdeauna locurile cu femei respectabile, să mă simt în siguranţă. Astă seară însă am optat pentru un compartiment cu un bărbat în jur de 50 de ani, la costum şi cu servietă. Părea a fi profesor. Purta ochelari de vedere şi îşi citea tacticos gazeta, fără să se vadă vreo altă mişcare pe chipul lui (asta din ce am prins cu coada ochiului). După două staţii o femeie de 45 de ani (cam atât îi dădeam eu) ni se alătură.

Din compartimentul alăturat iese un "domn" la vreo 35 de ani care porneşte o conversaţie telefonică deloc cenzurată şi vorbind foarte tare. Devenea deranjant să ascultăm, vrând nevrând, cum îşi bagă şi îşi scoate din mama lui, nevasta lui, copilul lui şi mama celui cu care vorbea. Apoi începe să vorbească de panarame şi tariful nou. Revine la băgatul şi scosul din mama lui şi mama bărbatului de la capătul celălalt al firului.

Femeia din compartiment cu mine îşi pusese mâna la cap. Domnul (despre care cred că era profesor) deja începuse să schiţeze ceva gânduri.
Eu mi-am strâns stomacul scârbită de ceea ce auzeam de câteva minute bune şi mă gândeam să ies pe coridor să-l atenţionez, însă să o fac într-un mod politicos cât să nu mă înjure.
I-a ghici, am avut curaj?
Nu.

Apelul s-a terminat. Defapt, creditul nesimţitului s-a terminat. A urmat o serie de înjurături pe tema creditului iar la 30 de secunde mai târziu deja suna telefonul.
Nu. N-am mai rezistat şi m-am ridicat de pe banchetă... "Domnule, nu vă supăraţi, vă rog să vorbiţi mai frumos pentru că pe aici mai sunt şi copii cărora nu le daţi un exemplu prea bun."
Îmi zice, pe un ton calm şi înţelegător, "Da.", şi revine la conversaţia telefonică cu "...hai bă că s-a supărat lumea în tren, tre` să închid. Mai vorbim, băgami-aş **** în mă-ta."
După ce a închis, a intrat în micuţul compartiment pe care-l împărţeam cu doamna şi domnul profesor şi se adresează către mine... "Nu te mai băga! Eşti o proastă. Proasto!"

După ce s-a pierdut prin vagon, femeia şi profesorul au început o discuţie alături de mine, cu referire la oamenii de acel "gen" şi neruşinarea din public.
Nu a durat mult căci nesimţitul s-a întors, vorbind din nou la telefon în stilul său "şmecher".


imagine: DeviantART

Ikariam

De azi, utilizatorul "Roxana LilMama" şi-a încetat activitatea pe Ikariam. Alpha, Eta şi Theta. Pe fiecare dintre aceste lumi, m-am implicat intens timp de câteva luni bune în activitatea diverselor alianţe din care am făcut parte.
Un timp am fost Diplomat pe Alpha.
Un timp am fost Diplomat şi Secretar pe Eta.
Pe Theta nu m-am băgat în conducere din cauza timpului care începea să strângă cureaua cu fiecare zi tot mai mult.
Singurul lucru comun pe care l-am făcut pe cele 3 lumi mai sus menţionate, au fost paginile interne şi externe. M-a ajutat foarte mult acest lucru pentru că unele amănunte din limbajul html nu le ştiam dar m-am documentat cu ocazia respectivă. La câteva pagini am lucrat chiar în echipă cu Szeki, un om cu o vârstă respectabilă.
Eu consider că am fost o colegă bună în toate alianţele, pe Eta chiar ofeream bonus pentru punctaj jucătorilor sub 20.000 puncte, în speranţa de a-i motiva.

Am cedat conturile mele altor jucători. Înainte de a face asta, am dat print screen pe fiecare lume (Alpha, Eta, Theta). Asta pentru mine, ca mai târziu să mă uit cu drag la implicarea mea în jocurile de strategie.
:D


ALPHA


ETA


THETA

Prin praf

Ştiu că e ceva frumos în toată imperfecţiunea mea. O tărie care nu îmi poate fi luată.
Deşi de câteva zile nu aş mai face această afirmaţie, continui să o repet în gând. Parcă ai vrea să ţi se oprească şi respiraţia când, trezit de la primele ore ale dimineţii, ajungi acasă numărând minutele peste ora 17, fără să mai simţi mâinile de atâtea lucruri purtate pe braţe, fără să mai simţi picioarele de atâtea drumuri bătute, fără să mai simţi omul din tine. E greu căci nici să mai mănânci nu mai ai putere.
De câteva săptămâni nu mai am bani dar bat aceleaşi drumuri amăgindu-mă că mă am pe mine şi e de ajuns. Îmi e ruşine să recunosc că mă mai pierd din când în când, deşi sunt tot ce mai am.


imagine: DeviantART

Din nicăieri, cu dragoste...

Am găsit ochii care să-mi dea putere şi încredere. Nu ştiu dacă pe-ai mei, în această pricină, să-i supun zâmbetului sau apei fierbinţi rostogolind colinele obrajilor mei. Deşi toată întâmplarea asta, pe termen scurt mă poate scutura în mierea florilor, pe viitor mă poate culca pe-un pat de cuie ori cărbuni încinşi.
Precum îmi spunea Byron, sunt un "sărman copil al îndoielii".


imagine: DeviantART

Emil Cioran. Aici şi acum.

Voiam a selecta citate din cartea ce o descopăr acum dar vine un moment, şi aici mă refer la orice carte în general, când un citat prinde alt fel de rădăcini în noi, ceva care îl îndepărtează înmiit de tot ce a însemnat el în adevăratul context. Şi susţin cu tărie că nu contextul îi dă pasiunea ci pasiunea o oferă cititorul contextului. Nu te pierde în ale tale gânduri înnodate încercând a dezlega noduri nelegate încă. E o patimă toată clipa. E o neînţelegere cum tu nu desluşeşti cuvintele-mi ce curg "aici şi acum".

Cioran mă întoarce pe toate părţile, mă aruncă din pat, mă înneacă în nebunie, mă plimbă în palma lui, mă cuprinde-n cuvinte şi mă leagă atent în coperţi de piele. Să vorbesc de el înseamnă că mă sărută pe frunte. Da, tot de Cioran vorbesc.

Google şi 1 octombrie

Deşi "mâine" mă trezesc în jurul orei 6, am aşteptat să treacă puţin peste miezul nopţii să văd, pune sau nu pune...
Google, să văd dacă îşi schimbă logo-ul. De ziua maimuţoiului chinez, un filosof care nu ştiu pe câţi interesa, a parcat un logo de toată frumuseţea. În fine.
Azi, 1 octombrie, este Ziua internaţională de luptă împotriva cancerului la sân. Google, canci logo. Băi baiatule, m-ai dezamăgit. Am stat să aştept miezul nopţii doar ca să văd ce logo pregăteşti. I-a, Terrico, logo de unde nu-i!



Şi pe 1 octombrie nu-i doar "Ziua internaţională de luptă împotriva cancerului la sân".
Este şi:
- "Ziua internaţională a persoanelor vârstnice"
- "Ziua cafelei" (declarată de OMV, intrată în vigoare de anul acesta)
- "Ziua internaţională a muzicii" (se sărbătoreşte din 1975)

imagine: DeviantART